- Istoric - nr. 207 / 22 Octombrie, 2003 Sositi in Transilvania ca trimisi ai papei Eugen IV (1431-1447), inchizitorii Iacob de Marchia, si, ulterior (1445) Giovanni Capistrano au constatat existenta marii multimi de romani "padureni si schismatici", ultimul cerand adunarii celor trei natiuni privilegiate, in 1456, ca bisericile ortodoxe sa fie arse si preotii alungati. In contrapartida, romanii din "secuime" care ajungeau cu turmele lor la Rasarit pana la Caucaz (barsanii) si-au aflat sprijin la domnii Moldovei. Astfel, Stefan cel Mare (1457-1504) a sprijinit miscarea separatista transilvana din 1467, fiind chemat inclusiv de sasi in 1479 ca "domn prea indurator al nostru" ca "trimis de Dumnezeu pentru carmuirea si apararea Transilvaniei". Din 1489 el va stapani domeniile Ciceului si Cetatii de Balta, la care Petru Rares (1527-1538; 1541-1546) va adauga din 1529 Bistrita, Unguresul si Valea Rodnei, cea mai mare parte a rasaritului transilvan intrand sub autoritatea domniei Moldovei. Aceasta va usura sarcina unificatoare a lui Mihai Viteazul, sprijinit puternic de secui si romani. Explicatia sustinerii secuiesti consta in retragerea in masa in Transilvania a ungurilor dupa "pieirea de la Mohacs" (1526) si transformarea celei mai mari parti a Ungariei in pasalac (Orta Macaristan, 1540), ungurii incercand sa transforme principatul intr-un stat maghiar. Privilegiile secuilor au fost sterse si ei supusi maghiarizarii, deoarece in veacul XVI inca se deosebeau "de unguri in aproape toate obiceiurile, legile si felul lor de a trai, afara de religie si nu se aseamana nicidecum, nici chiar ca limba cand vorbesc despre chipul stramosilor" (Antonius Verantius) pastrand "cuvinte proprii neamului lor." (Nicolaus Olaus), "legi si obiceiuri cu totul deosebite de ale altora" (Antonio Possevino). Purtata acum sub steagul calvinismului, ofensiva maghiarizatoare i-a facut sa se rascoa