Definitely, vorba englezului, suntem o naţie suprarealistă! Gogol, părintele monstruozităţilor gândirii mărunt-demonice, ar muri de râs văzând lejeritatea cu care tragedia virează la noi în farsă şi cinismul în glumă deocheată. Zilele trecute, am întâlnit o fostă studentă care-şi susţinuse, în vară, examenul de definitivat. Îl trecuse cu brio şi se întorsese la şcoala din micul oraş transilvan fericită că pe lângă recunoaşterea oficială va beneficia şi de-un spor la salar. Îl binemerita: muncise, avusese emoţii, cheltuise pentru cărţile din bibliografie, făcuse câteva drumuri la Timişoara, achitase din buzunarul propriu biletul de tren şi cazarea, suferise de căldură şi rezistase încercării unor derbedei de-a o viola chiar sub ochii conductorului. Probabil că, alături de ceilalţi concurenţi, contribuise cu câteva sute de mii de lei şi la obşteasca şpagă pentru comisie. Una peste alta, printre degete i se scurseseră câteva milioane de lei. Iată că, după toată zbaterea, sosise vremea recompensei.
„Cât ai câştigat la salar?”, am întrebat-o, bucuros că fata frumoasă din faţa mea putea să viseze la un viitor prosper. A izbucnit în râs, m-a privit ca pe-o creatură de pe altă lume şi-a replicat: „Chiar vreţi să ştiţi?” „Nu, nu”, am încercat să dau înapoi, amintindu-mi de clauzele de confidenţialitate care au năpădit ca plantele de junglă secretoasa societate românească. „Mă interesa doar dacă e o mărire substanţială. Chiar am citit un interviu cu ministrul Athanasiu şi mă gândeam că... Acum ai un statut clar, ai urcat o treaptă şi mi se pare normal să ţi se schimbe treapta de salarizare...”
A continuat să râdă, am început şi eu să zâmbesc. Aproape îi dăduseră lacrimile de râs, aşa că n-am fost sigur c-am auzit-o bine: „Da, domnule profesor, am câştigat o groază de bani, şapte mii de lei am câştigat...” „Şapte sute de mii... nu e foarte rău, o
