Îmi puneam, cu alt prilej nişte întrebări, mai mult sau mai puţin retorice, despre incompatibilitatea – cînd nu e chiar dihotomia – dintre operele literare strălucite ale unor scriitori şi personalitatea lor individuală şi socială, nu o dată acuzată de cele mai grozave culpe.

Despre Arthur Koestler, marele căutător al adevărului, demascatorul proceselor trucate de la Moscova, autorul faimosului Zero et l’infini, un biograf al său a relatat că în viaţa de toate zilele devenise cunoscut ca un bătăuş şi un violator de femei (lucru confirmat şi de un martor atît de serios precum Simone de Beauvoir în scrisorile ei către Nelson Algren, iubitul ei american din anii ’50, strînse nu de mult în volum).

Şi cine era mai autentic? Mircea Eliade, istoricul religiilor, autorul unor povestiri de neuitat, precum La ţigănci sau tînărul propagator al ideologiei legionare, a urii de rasă? În cazul lui Eliade şi al altor prestigioşi gînditori români de dreapta evoluînd în contextul social al epocii interbelice se poate vorbi de rătăciri ale tinereţii, pe care le-au regretat sau dezavuat ulterior prin opera lor (în paranteză fie spus, nu văd – repet – de ce ar trebui judecate cu mai multă severitate rătăcirile lor decît cele nu mai puţin încărcate de consecinţe ale mult prea zeloşilor „ingineri ai sufletelor” din epoca hei-rup-ului conunist).

Dar francezul Céline? Dar poetul american Ezra Pound? E vorba în aceste două din urmă cazuri de doi dintre cei mai influenţi artişti ai cuvîntului din secolul nostru, ale căror opere au atras pe orbita esteticii lor generaţii de tineri scriitori, dar care au stîrnit totodată repulsia lumii civilizate prin luările de atitudine – politice, sociale, umane – ale respectivilor artişti.

Céline, autorul celebrului Voyage au bout de la nuit, a practicat un antisemitism de o virulenţă neegalată în