Haos

Ani în şir am crezut că Lisa era cea mai frumoasă femeie din lume. Au trebuit să treacă alţi ani ca să accept că, în realitate, frumuseţea ei era destul de banală, deseori chiar dezagreabilă din cauza unui rictus de voracitate ce-i înflorea subit pe buzele cărnoase şi lejer întoarse. Cei mai mulţi dintre bărbaţii care au cunoscut-o şi au iubit-o nu-şi aminteau nimic altceva decât pielea ei incandescentă, frenezia ei devoratoare şi râsul ei umed şi voluptuos. Ea însăşi, la răstimpuri, îşi recunoştea cu o anumită mândrie cochetă slăbiciunile şi neruşinările. Obrazul său de copil etern i se îmbujora, îşi cobora ochii şi lăcrima câteva clipe pe rămăşiţele unei inocenţe pentru totdeauna pierdută; dacă, prin miracol, fusese vreodată atinsă de această graţie.

Lisa îşi moştenise mama, muiere frumoasă şi nevastă năbădăioasă a unui constructor naval care dezerta de la obligaţiile secătuitoare ale patului conjugal şi se refugia în Delta Dunării pentru a chefui cu lipovenii, a vâna, a pescui şi a face un pic de contrabandă. Bărbat blând, cu multe calităţi, dar puturos, nu fusese niciodată sigur de paternitatea sa. Nu-şi făcuse însă mari griji, fiindcă de-a lungul anilor şi-a dat seama că, el sau un altul, Lisa ar fi fost aceiaşi, leit maică-sa. Povestea, de altfel, spre sfârşitul vieţii, că înainte chiar de vârsta cuvenită, Lisa dăduse deja iama, blenoragie în cadou, printre băieţandrii valizi din vecinătate. Râdea înveselit, lovind uşor fundul nevestei ce-i servise cândva acelaşi tratament.

Să n-o fi dorit, era de neconceput, fiindcă Lisa încarna perfect dorinţa. Dorinţa haotică, asemenea tuturor dorinţelor din acele vremuri când revoluţia socialistă, începută cu douăzeci de ani în urmă, părea să-şi ţină promisiunile şi o întreagă generaţie, care nu cunsocuse războiul şi cruzimile noii puteri, putea muşca cu toţi d