În fiecare zi se întîmplă să am confruntări. Cu strada, cu birocraţia, cu mitocanii, cu aprozarista, cu femeia, cu şoferii teribilişti, cu tupeul inculturii. Probabil că le şi caut cu lumînarea. Cel mai tare mă tem, însă, de confruntările cu mine însămi. Chiar dacă evit, uneori, de oboseală, aşezarea în cîmp deschis, tensiunea, nemulţumirile şi reproşurile îmi alimentează desfăşurarea existenţei în cotidian şi îmi transformă nopţile în coşmar. La capătul lor, în zorii zilei, sînt fie prea trufaşă, fie mă culpabilizez pentru tot răul din lumea aceasta. Nu îndrăznesc să privesc şi dincolo. Se întîmplă să mai am şi cîte un scurt răgaz. Atunci privesc în urmă. Cu mîndrie, cu furie, cu neputinţă, cu lacrimi în suflet, cu exuberanţă, cu aripi, cu deznădejde. Cu speranţă?! Poate. Citesc însemnări mai ample sau lapidare ce s-au adunat de-a lungul timpului în zeci de carneţele. Viaţa mea stă stivuită în pagini peste pagini. Greutatea amintirilor nu-mi deformează bloc-notes-urile. Doar sufletul. Comentarii nostime sau cinice. Care nasc altele şi altele, stări, refugii, disperări. Aşa că-l înţeleg pe Krapp în exerciţiul lui obsesiv de a-şi pune sub lupă trăirile din trecut şi de a-şi asculta, ca într-un ritual perfect al inactivităţii, analizele ce le însoţesc. Eu am carnete, el, benzi de magnetofon. Vocea sună ciudat. Puternic, major. Scrisul meu pare bizar. Acolo, pe bandă, cuvintele sînt rostite cu siguranţă, cu vioiciune în glas, cu aplomb. Acelui Krapp, mai tînăr, mai viril, mai important, îi place să emită tot felul de teorii, să comită evaluări şi să facă portrete, să descrie, absurd, chipuri, senzaţii, situaţii, iubiri. Îi place să se imprime pe banda de magnetofon, aşa cum lui Narcis îi place să-şi privească chipul în apă. Un Krapp vorbeşte. De mult. Clar, sonor, răspicat. Altul ascultă. Acum. Buimac, răvăşit de propria-i viaţă şi ameţit de băutură, dezabuzut, mo