Pe o altă latură, lirica lui Constant Tonegaru conţine probele nemijlocite ale unei crize generalizate. În consecinţă cu Stelaru, Caraion, Ben Corlaciu etc., ea prinde din zbor „semnele rele”, cu o „propensiune către catastrofă” care constă în conturarea dimensiunii reale a „epocii noi”, mistificate de luminozitatea factice şi de fanfara mercenară. Epocă oneroasă cu al cărei început stihurile în cauză sînt congruente, dar a cărei monstruoasă extensie se află prognozată în sumbreţea lor vizionară ori cel puţin în echivocul lor ce sugerează suspiciunea, destabilizarea, dezechilibrul. Aidoma unei fine antene lansate în atmosfera istorică, sensibilitatea poetului manifestă o tulburătoare alertă. O meteorologie morală ostilă îi impregnează textele. Iată, încă în volumul Plantaţii, din 1945, alaiul dezmoşteniţilor evoluînd printr-un mediu rebarbativ: „Eram cerşetori de la Nord, de la Sud,/ laponi şi creoli întomnaţi,. numai Vărsătorul din Zodii/ ne turna Calea Laptelui în pumni.// Grădina cu fructe de sticlă/ avea toate aleile pavate cu plumb;/ pe zidurile de cetate lipsite de porţi/ în loc de steaguri fîlfîiau porumbei. (...) Un nufăr pe cer înflorea noaptea,/ un nufăr cu petale de zinc;/ brumată cu sînge dimineaţa/ Floarea Nopţii murea” (Grădina Enigmă). Romantic prin fibra sa de trubadur à la page (un soi de Minulescu trecut prin avangardă), Tonegaru apucă pe calea unui romantism exasperat, tensionat de suferinţă. Simbolul selenar apare pătat de coşmar, deznădejde, demenţă, încărcat de toxicitate: „Moartea e un somn lung, un vis nesfîrşit,/ despotică dinspre Lună solia îi vine tăcut;/ – Oh, desnădejdea mea se arunca nebună ca o lance/ în Luna rotundă şi înverzită ca faţa unui scut.// Rugina lui se scutura peste frunţi/ fără elan purtînd din mit antic palori –/ nicicînd atît de alegoric Luna/ n-a otrăvit clanurile ei de feciori!” (Salomeea). Acelaşi astru devine ţin