Una dintre ultimele zile călduroase ale toamnei. Într-una din staţiile de autobuz de pe traseul Tg. Jiu – Bucureşti, şoferul autocarului arhiplin şi fără aer condiţionat e rugat să deschidă şi uşa din spate. Se părea că unui călător îi este foarte rău. În câteva clipe însă situaţia se arată de-a dreptul tragică. Călătorul, un bărbat cam la 60 de ani, murise. Doamna care îl însoţea a izbucnit în plâns căutând inutil nişte pastile; cineva a făcut repede rost de o lumânare. Salvarea a venit puţin mai repede de o jumătate de oră. Poliţistul a ajuns mai repede, dar părea depăşit de situaţie. Oricum apariţia lui a stârnit zâmbete pline de subînţeles. Transcriu selectiv ce a urmat:
Şoferul autocarului (vorbind la mobil): - Bă, mi-a murit unuî în maşină! Ce să fac, întârzii! Anunţă tu la dispecerat.
Şoferul ambulanţei (către ceilalţi călători coborâţi din autocar): - Dacă e mort, n-am ce vă face! Io nu-l iau. Asta (bătând în capota ambulanţei) nu e pentru morţi.
Şoferul autocarului: - şi asta (lovind cu palma autocarul) la fel!
O doamnă din mulţimea intrigată: - şi ce faceţi, domîle, când ajungeţi la un accident şi pasagerii sunt morţi? Îi lăsaţi acolo, în drum? Nu-i duceţi la morgă?
Şoferul ambulanţei: - Doamnă, astea sunt regulile! Uite, dacă mai mişcă puţin, io îl iau! Daî altfel, n-am dreptul! De ce nu înţelegeţi!? Poate l-a otrăvit cineva în maşină, ştiu eu! Poliţia trebuie să înregisreze martorii, să ia declaraţii...
Un tânăr: - Şi cum ştiţi dacă e mort sau nu?
Şoferul ambulanţei: - Păi, nu-l consultă asistenta!?
Tânărul: - Asistenta nu are parafă de deces, deci nu poate constata decesul. Trebuie un doctor, trebuie dus la spital...
Şoferul ambulanţei: - Domîle, nu-nţelegi, eu nu bag morţi în Salvare! Să vină Poliţia!
Şoferul
