De vreo 50 de ani, Radu Cosaşu încearcă să fie în scris „şi evreu, şi mic-burghez, şi bucureştean, şi utecist mesianic, şi cavalerist în Armata Română”; a-ncercat să-şi extirpe „rădăcinile mic-burgheze” pentru a fi un comunist fără partid, a sfîrşit prin a fi nici de dreapta, nici de stînga, nici echidistant. E de meserie nuvelist, cu vocaţie de ziarist şi reflexe de autobiografist. Odată, Teodor Mazilu i-a spus: „Dacă vrei să te salvezi, descrie-ţi mătuşile!”, şi aşa a ajuns specialist în mătuşologie (a se vedea volumul cu Mătuşile din Tel Aviv, dar şi a se deschide la-ntîmplare aproape oricare dintre celelalte cărţi). După ce a debutat („sub pseudonimul, mulţumesc lui Dumnezeu, de Radu Costin”) cu povestirile angajate din Servim Republica Populară Română!, s-a trezit la literatură cu Isaac Babel, căruia îi şi e dedicată prima nuvelă a acestei noi existenţe ficţionale, Seară de Pesah ’45 (camuflată la apariţie sub titlul Seară de primăvară).

La părintele lui Ghidale şi al „Internaţionalei oamenilor buni” (în nici un caz „de treabă”, căci din aceştia se nasc „rinocerii de treabă”) face cu ochiul volumul doi al renăscutelor Supravieţuiri ale lui Radu Cosaşu, publicate de Editura Fundaţiei Pro: Armata mea de cavalerie, ale cărei fire se-mpletesc cu cele ale babelienei Armate de cavalerie pe care nuvelistul a primit-o în dar într-un premonitoriu 1956.

Supravieţuirile 2 continuă, cronologic, povestirile din cartea anterioară, Rămăşiţele mic-burgheze, mergînd pe firul biografiei transformate-n ficţiune a lui Oscar Rohrlich, devenit Radu Cosaşu printr-un ultim exerciţiu de enigmist amator, la ceva vreme după ce enigmistica fusese interzisă de frica spionilor.

Grăjdar schimbul doi o are-n centru pe inenarabila bunică a naratorului, venită să-şi vadă nepotul în armată (la cavalerie, în acelaşi loc unde-şi făcuse stagiul militar şi