În Cartea de recitire a lui Nichita Stănescu – poetul care a trăit doar 50 de ani (1933 – 1983) – în finalul primului eseu intitulat Aievea ale lucrurilor, apare un grupaj de poezii „dezvelite din Istoria Ieroglifică a tulburătorului DIMITRIE CANTEMIR, şi puse la vedere”. Scrierea cu majuscule a numelui de cărturar cu „har de poet” nu este întîmplătoare, mai ales că i se alătură în posteritate Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu şi Bacovia. Cantemir îi apare cititorului Nichita „un mare înaintaş egal cu urmaşii săi”. Şi cum primul uomo universale al Renaşterii româneşti a trăit, prin coincidenţă, tot 50 de ani, răbojiţi între cifre încheiate în tîlcul magicului număr 3, anul ce tocmai îl străbatem îi cuprinde pe amîndoi, în aniversare ca şi în comemorare, în aceeaşi aură de nepărtinire într-ale valorii de orice tip şi din oricare veac. Dimitrie Cantemir se naşte la 26 octombrie 1673, în ţinutul Fălciului, ca fiu al serdarului Constantin, „om de ţară”, sau „pămîntean”, adică ţăran din neam răzeşesc şi al Anei Bantaş, „femeie între femei”, cu ştiinţă de carte, nepoată după mamă a Anastasiei, soţia Ducăi-vodă şi se stinge în 1723, în Rusia, la moşia botezată după propriu-i nume, Dimitrievka. Originea destul de modestă (mai cu seamă dinspre tată) determină pe beizadeaua ce visează în spiritul veacului al XVIII-lea la absolutism şi la domnia ereditară să îşi întocmească o genealogie fantezistă mergînd, pe firul numelui, pînă la Timur Lenk sau Timur Han (Kan), devenit, prin răsucire, Cantemir. Voltaire, cel care, la fel ca Byron sau V. Hugo, va citi şi va preţui celebra în plan european Istorie a Imperiului Otoman, are un surîs străveziu ironic la aflarea originii inedite a principelui român. El îl bănuia, mai degrabă, „din rasa lui Pericle, decît din aceea a lui Tamerlan”. Şi totuşi, supărătoarei carenţe nobiliare, obstacol de temut în calea rîvnei la ranguri, îi datore