Pînă la urmă s-a dat sentinţa în încîlcitul proces al miliţienilor vinovaţi de moartea lui Gheorghe Ursu. Coloneii Stănică şi Creangă au fost condamnaţi să stea 10 ani în puşcărie, din cei 20 cît scrie în verdict.

Justiţia a găsit de cuviinţă să-şi facă datoria după mai bine de 13 ani de tărăgănare. Trebuie să recunosc că după recursul înaintat de Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel mi-am imaginat că iarăşi vom fi martori la tot felul de amînări. Cu toate că dispariţia celor doi m-a făcut să bănuiesc că aflaseră ei că li s-a apropiat funia de par.

Am mai scris despre cei doi, dar am simţit nevoia să revin de dragul acestei bile albe care trebuie depusă în contul Justiţiei. Revin însă şi pentru că acest caz face dreptate, în numele lui Gheorghe Ursu, nenumăraţilor oameni care au murit, în condiţii care au rămas neelucidate, în puşcăriile comunismului. Poate că cititorilor mai tineri nu le vine azi să creadă că un om a putut fi ucis cu bestialitate pentru că a scris ceea ce gîndea despre regimul Ceauşescu. Poate că unii dintre cei care îl regretă azi pe Ceauşescu nu ştiu sau nu vor să audă de mîrşăviile săvîrşite la ordinul lui de Securitate, de Miliţie şi de Justiţie. Amintirea acestor tragedii se cuvine păstrată nu numai de dragul adevărului. Cu ajutorul acestor piese disparate putem reconstitui motivele de adîncime şi o întreagă reţea de complicităţi de pe urma cărora avem procurori care par şi uneori sînt înţeleşi cu infractorii, poliţişti care fură sau acoperă hoţii dovedite şi judecători care măsluiesc procese. Toate astea au un trecut care supravieţuieşte, un trecut de care ne izbim azi, confundîndu-l cel mai adesea cu ticăloşiile de ocazie ale tranziţiei.

Dacă n-ar fi fost tenacitatea fiului lui Gheorghe Ursu, pe care nu l-a descurajat nici una dintre piedicile puse în calea voinţei sale ca Justiţia să-i pedepsea