Va fi fiind sau nu Bucurestii mahalalelor* dinadins in raspar cu dulcegariile modei retro si cu bovarismele paseismului de consum, fapt este ca reprezentarea idilica a trecutului capitalei romanesti sub forma de paradis pierdut este copios discreditata de aceasta carte furioasa.
Furioasa, dar nu si polemica. Bucurestii mahalalelor este o carte exasperata de propriul obiect. Are, pe mari portiuni si in interiorul mai tuturor capitolelor, un ton surescitat, de rafuiala, oarecum in maniera vehement nevrotica din Schimbarea la fata a Romaniei. Cioran e de altfel si citat, iar apocaliptica lui scriere figureaza la bibliografia generala, e drept ca in editia revizuita de autor din 1990, de la Editura Humanitas, din care au fost expurgate anume capitole, devenite politic incorecte.
Fiindca Bucurestii mahalalelor nu este o istorie a orasului Bucuresti, fie ea si una insurgenta, demitizanta si demistificatoare, desi explorarile, investigatiile si reconstituirile istorice ocupa un spatiu considerabil si sunt deseori memorabile. Nu este nici un "portret" manios, pana la pamflet, al Capitalei, ivit dintr-o nemultumire violenta fata de un prezent resimtit ca odios si insuportabil, caruia i se gasesc radacini perene inca de la intemeierea asezarii pe malurile mocirloase ale Dambovitei, desi sunt multe pagini dupa care cititorul nu mai are de asteptat decat rostirea unui profetic blestem condamnand in eternitate nemernicia fara leac a locurilor si a oamenilor.
Cu oarecare umor (dimensiune insa cu desavarsire absenta din cuprinsul cartii: pacat!), se poate spune ca Bucurestii mahalalelor este asemenea orasului pe care il descrie si il diseca: un arhipelag neaglutinat. Capitolele sunt insule invecinate, pe care nimic nu le leaga in afara de apropierea fizica. Mai mult, si in interiorul fiecarui capitol exista scindari socante de ton, de directie a demersului,
