Luni, prima zi după cele două de votare, "România în direct", discuţie despre cum a decurs operaţiunea "Da, pentru Constituţie!". În treizeci de secunde aproape că se blochează centrala. Povestesc despre o mătuşă venită în vizită la Bucureşti, care toată ziua de sîmbătă şi apoi duminică dimineaţă m-a astenizat cu văicărelile ei, femeia voia cu orice chip să voteze şi nu ştia unde şi dacă poate că "Deh, maică, mă grăbii să vin la Capitală şi uite că pierd momentul ăsta important pentru ţară, eu care din '90 încoace, ba chiar de mai-nainte, n-am lăsat să treacă o votare fără să particip, păcatele mele!". În cele din urmă am luat-o de mînă şi tocmai cînd ne pregăteam să mergem spre votare a sunat bărbatu-său, unchiul Mitică, să-i spună că a votat el şi pentru ea, n-a fost nici o problemă, că preşedinte la secţia de votare din sat era Ion, pădurarul, vecinul lor. Am dat tonul, aşa că încep să curgă poveşti incredibile. Un ascultător din Galaţi a văzut un copil votînd cu buletinele părinţilor, o doamnă din Tulcea a votat cu succes de patru ori (de trei ori nu şi o dată da), iar pe foarte mulţi i-a prins arcanul urnei volante ba pe stradă, ba la super-market, ba în staţia de autobuz... Desigur, la ora la care apar aceste rînduri, faptele din categoria descrisă mai sus au intrat deja în folclorul democraţiei româneşti. Ceea ce m-a făcut să revin asupra lor e tonul intervenţiilor telefonice pe marginea acestui subiect. Toţi cei ce povesteau amănunte legate de penibilul vot pentru Constituţie nu erau nici isterici, dar nici calmi, nici revoltaţi, dar nici resemnaţi. Pur şi simplu înţeleseseră. Era ceva apăsat şi dur în tonul vocii lor, ca o ameninţare surdă pentru ce va să vină în viitorul an electoral. "Eu nu mă mai duc în viaţa mea la vot!", a rostit scurt o profesoară de matematică din Timişoara. "M-am simţit violată, era dreptul meu de a decide şi printr-o campanie