Oricît ar vrea guvernanţii noştri efemeri să plaseze povestea referendumului din 18-19 octombrie într-un spaţiu de oglinzi deformatoare, adoptarea modificărilor Constituţiei rămîne un eveniment trist. Minimalizarea amplorii neregulilor sau prezentarea propagandistică a referendumului ca pe o victorie măreaţă a constituţionalismului românesc multilateral dezvoltat nu fac decît să amărască în plus gustul acestei experienţei. O experienţă pe care nici nu o poţi înţelege prea bine, din moment ce este, în acelaşi timp, o reuşită din punct de vedere constituţional - aşa au decis Biroul Electoral Central şi Curtea Constituţională şi aşa rămîne - şi un eşec de proporţii din punctul de vedere al democraţiei noastre - aşa a decis jumătate din electoratul român. În orice caz, referendumul care abia s-a petrecut are urmări de tip legal şi uman. Şi, consecutiv, ridică două tipuri de probleme.

1. Problema legală. Imediat după 19 octombrie, a apărut, la iniţiativa dlui Iliescu (sau, cum se spune despre aproape orice în România de azi, sub înaltul patronaj al...), o tulburare în cetate. După ce au reflectat pe marginea referendumului, şeful statului secondat de şeful executivului lansează ideea schimbării regulilor după care se consultă poporul. Propunerea constă în desfiinţarea pragului de "jumătate plus unu dintre alegătorii înscrişi pe liste" care validează un referendum în România. Replica societăţii civile mi s-a părut contradictorie: s-au găsit chiar analişti respectabili care să considere că nu e o idee rea. Replica opoziţiei politice mi s-a părut obosită şi firavă. Propunerea aceasta merită, totuşi, o dezbatere mai agitată. Nu voi dedica aceste rînduri pledoariei pentru menţinerea actualelor reglementări, despre care cred că sînt corecte şi potrivite pentru ceea ce este România de azi; mă voi concentra, mai ales, pe argumentele vehiculate public în favoarea desf