Rar mi-a fost dat să cred că diferenţele interculturale nu există. Cu alte cuvinte, că într-o altă ţară se petrec lucruri întocmai ca la noi. Acest sentiment straniu, deloc consolator, l-am încercat în 1992, cînd am citit cu sufletul la gură, în Budapest Review of Books, articolul îndrăzneţ şi provocator al lui Gyorgy Bence, intitulat "On the Defensive. Transition and Conservation in Academia". Este vorba, deci, despre Ungaria. Dar, ceea ce scrie Bence este perfect similar situaţiei româneşti. Cercetarea - spunem în limbaj rutinat, ştiinţifică, deşi în terminologie internaţională se evită acest epitet, ca fiind de la sine înţeles - a fost şi ea, în 1990, provocată de schimbările survenite. Provocările au fost atît din perspectivă instituţională, cît şi din cea a practicienilor, a cercetătorilor pe care schimbarea i-a găsit funcţionînd în institute. Care era situaţia în 1990? Modelul academic era cel sovietic, pe care Bence îl numeşte "sistem rusesc ţarist". Cercetarea era separată de învăţămîntul superior, relaţii între cele două instituţii nu existau, iar între cercetători şi corpul profesoral din învăţămîntul superior existau relaţii de indiferenţă mai mult sau mai puţin binevoitoare. În fond, existau tensiuni legate de orgolii şi de justificări subiective privind utilitatea socială. Dar, desigur, învăţămîntul era cel agreat mai mult de către putere. Anul 1990 a adus spaime, rumori periculoase: se unesc cele două instituţii, lumea intelectuală bicefală va rezista, se amestecă oamenii, ce model va cîştiga: cel sovietic sau cel occidental, în care cercetarea este realmente legată de formaţia universitară, studenţii participă la cercetare, cercetătorii predau şi selecţia tinerilor se face ţinînd cont deopotrivă de capacitatea lor de comunicare, de abilităţile lor profesionale, dar şi de abilităţile şi motivaţia lor faţă de cercetare. Argumentul de bază rămîne c