Duminică dimineaţa, în jur de ora nouă. Acelaşi deja obsesiv autobuz 135 şi de data aceasta plin ochi, cu inevitabilele mici conflicte legate de cine şi de ce stă pe scaun şi comentariile de rigoare. Se pare, totuşi, că nimeni nu vrea "să coboare la prima", căci maşina se goleşte instantaneu la o singură staţie, foarte aproape de capăt. Mulţimea, deja nervoasă şi apatică, se scurge pe strada care duce spre talcioc. Eu şi Radu, prietenul pe care îl însoţesc, ne lăsăm purtaţi de val şi ne pomenim pe malul Dîmboviţei, simţind o adiere răcoroasă, ca briza de la mare care ne dă o stare de bună dispoziţie. Totuşi, sîntem confuzi: nu ştim de unde şi pînă unde se întinde tîrgul de la Vitan. Deja am reperat primii comercianţi cu "marfa" întinsă de-a dreptul pe asfalt, pe ziare şi folii din plastic, ceea ce probabil că vom face şi noi, primele telefoane furate, purtate din mînă în mînă, în scopul vînzării, primele piese auto ruginite, înşirate pe capote de maşini şi astea nişte rable, cu afişe lipite pe parbriz: "an de fabricaţie 1982, stare de funcţionare excelentă!". Radu mă informase cu cîteva zile înainte că vrea "să-şi mărite" televizorul Sport moştenit de la un unchi şi alte cîteva "droaşte" care-i ocupă prea mult loc în casă, dar nu ştia unde. În tîrg la Vitan, am propus eu, amintindu-mi de o "prospecţie" făcută în urmă cu un an. Mersesem să-mi găsesc un telefon mobil la a zecea mînă şi după ce negociasem cu vreo zece şuţi care vroiau să-mi bage pe gît mobile "cu vibrator, pentru fete!" şi cu măşti cu inimioare rozabele, mă întîlnisem cu un vecin care încerca timid să-şi vîndă telefonul aproape nou. Nu ar fi fost mai simplu să fi pus un anunţ jos, la scară, la avizier? În sfîrşit, după ce i-am sugerat lui Radu să facă pe negustorul în tîrg la Vitan, a insistat să vin cu el. "Dacă scot mai mult de cinci sute de mii, fac cinste şi dacă nu, tot fac cinste!". Puteam