Zilele trecute am cutreierat Centrul Istoric al Bucureştilor. Adică al Capitalei, locul de unde soarele răsare pentru toţi românii. Denumirea de Centru Istoric pare corectă, limita sa de sud e reprezentată de respectabilele Curtea Veche şi Hanul lui Manuc, la doi paşi se află vechiul centru bancar al României. Aici au venit, pe-aici au trecut, aici au ctitorit, aici s-au aşezat. Domnitori, negustori, papugii. Descrieri de obiceiuri. Citate din călători încîntaţi sau ba de acest Orient cu năzuinţe evropeneşti. Asta dacă-ntrebi un istoric sau dacă citeşti paginile unor Bacalbaşa, Potra sau alţii. Dar dacă eviţi cu grijă zona în chestiune, e chiar OK. Căci, aşa cum am dat deja de înţeles, faima de Centru Istoric este, de fapt, o ironie uriaşă, o metaforă neagră, scornită de compatrioţii noştri care susţin cu-ncăpăţînare pretenţia naţională că prin umor am supravieţuit istoriei. În realitate, Bucureştiul se lăţeşte necontrolat cu tot felul de cartiere suspecte, în timp ce mult-pomenitul Centru Istoric a decăzut în ultimii 30 de ani mai mult decît din vremea lui Bucur Ciobanul. Recenta mea excursie pe Blănari, Lipscani, Şelari etc. m-a convins că Cel-De-Sus a destinat cartierul amatorilor de senzaţii extreme. Dacă totuşi ţineţi să parcurgeţi pînă la capăt acest traseu al disperării, vă pot face cîteva recomandări. Mai întîi - cască de protecţie (oricînd o cărămidă, un balcon sau o casă întreagă v-ar putea deranja freza). N-ar strica o pereche de bocanci cu crampoane solide (alunecarea prin gunoaie e riscantă, din multe puncte de vedere). Util ar fi şi un rucsăcel conţinînd o sticlă de spirt medicinal (în general pentru uz extern), pansamente, antibiotice şi o pereche de cîrje. N-ar fi rău să vă asiguraţi şi de prietenia unui medic de la "Victor Babeş". Umblaţi cu mănuşi şi spray paralizant. Nu intraţi în vorbă cu localnicii - au obiceiuri ciudate şi degete lungi. Z