Un interesant articol despre autoficţiune, cu observaţii pătrunzătoare şi disocieri pertinente, a scris recent Alexandru Matei în Observator cultural (nr. 184, 2-8 septembrie a.c.). Las la o parte cuvintele prea dure, cred eu, la adresa lui Lejeune şi Genette, văzuţi drept teoreticieni naivi şi anacronici, incapabili să înţeleagă schimbările survenite în literatura contemporană. Ei sînt introduşi, într-adevăr, în bibliografia obligatorie a studenţilor de la Litere, şi bine ar fi ca aceştia să-i citească, întrucît distincţiile operate de cei doi pot fi încă, pe zone întinse, utilizate cu folos. Apariţia conceptului de autoficţiune e strîns legată şi de evoluţia pe care a cunoscut-o, din anii '60-'70 încoace, exegeza proustiană. Dificultatea de a defini statutul naratorului din A la Recherche du temps perdu a condus la acceptarea existenţei unei forme narative mixte, ce suprapune ficţiunea cu experienţa trăită. De la Genette la Dorrit Cohn (The Distinction of Fiction, 1999), critici şi poeticieni s-au întrecut în a tăia firul în patru, încercînd să identifice mărcile distinctive ale acestui discurs în care persoana întîi pare să fie o combinaţie între eul biografic şi eul ficţional. Dar succesul autoficţiunii pe piaţa literară în ultimele decenii nu se explică, desigur, (doar) prin aceste complicate dezbateri teoretice. Alexandru Matei are perfectă dreptate atunci cînd opinează că trebuie să privim lucrurile şi din punctul de vedere al esteticii receptării, la fel şi cînd socoteşte autoficţiunea drept o formă de neorealism polemic. La mijloc intră şi dorinţa scriitorilor de a fi vizibili pe scena socială, iar în ultima vreme mai ales pe scena mediatică. Ar trebui totodată să ţinem seama că ideea unui plus de autenticitate pe care ar conferi-o utilizarea persoanei întîi e mai veche şi a provocat, periodic, polemici aprinse. În anii '30, la noi, Camil Petrescu şi