Una dintre figurile de rezistenţă ale simplităţii moldo-valahe este caracterul mignon al arhitecturii de cult ortodoxe. Cu seriozitate, o serie de cercetători mai mult sau mai puţin serioşi ai arhitecturii, mulţi sub presiunea metafizică venită dinspre un Blaga sau Noica, au decis că micimea şi întunecimea zidirilor autotone sînt, combinate, virtuţi metafizice, consecinţe necesare ale sentimentului moldo-valah al fiinţei sau cel puţin semnul unei trăiri aproape eremite a sacrului. Avînd de ales (ca domn renascentist şi stăpînitor al Pocuţiei), Ştefan cel Mare a hotărît să facă multe şi mărunte biserici, în locul cîtorva catedrale king-size la Suceava, Rădăuţi sau pe Nistru, la graniţele creştinătăţii cu păgînimea. Întrucît prezenţa ancadramentelor gotice (în plină renaştere occidentală), probabil sosite din(spre) regatul leşesc, dovedesc că, stilistic vorbind, domnul nu era un autarhic în materie de gust arhitectural, rezultă că, tehnic vorbind, nu ar trebui să existe motive pentru dimensiunile modeste, nici pentru primitivismul constructiv, altele decît asumarea lor deliberată în numele unei cauze superioare. Care ar fi să fie acestea? Iată-le, într-o enumerare sumară: 1) asumarea diferenţei etnice pe teritoriul aceleiaşi credinţe: dacă leşii fac catedrale ample, nu îmi rămîne alta de făcut decît să construiesc Împotrivă, cu o mînă ţinînd arma şi cu cealaltă mistria, în felul oamenilor lui Neemia pe ruinele Ierusalimului. 2) Firea de moldo-valah şi dulcea sinusoidă a peisagiului. Rostul meu, ca arhitect, este să aduc pe tărîmul vizibilităţii calofilia în forme curbe şi, la adăpostul lor, penumbra, care sînt marca modului în care înspaţiez datele fiinţei mele. Trăirea diferită a "spaţiului existenţial", cum l-a numit Christian Norberg Schulz înseamnă că formele izvorăsc nolens-volens în dimensiile şi în proporţiile reciproce date. De unde? - din zisa matrice m