Regizoarea Alice Barb alege pentru ambianţa muzicală a spectacolului Anna Karenina de la Teatrul Naţional din Bucureşti fragmente din opera Evgheni Oneghin de Ceaikovski. Lirismul ariilor celebre potenţează elanurile erotice ale cuplului Anna-Vronski, dar contrapunctul dintre subiectele cărţilor respective atrage atenţia asupra evoluţiei mentalităţilor. Tatiana îl iubeşte pe Evgheni, dar îi rezistă, punînd demnitatea mai presus de dragoste. Anna sfidează valorile sociale în numele chemărilor vitale. Cincizeci de ani s-au scurs de la romantismul Tatianei la realismul Annei, timp în care Rusia s-a modernizat, încercînd să devină raţională, fără a-şi pierde misterul. Contrastul dintre europenismul afirmat şi persistenţa elementelor tradiţionale, îndeosebi religioase, este prezent, oarecum didactic, în pînzele concepute ca decor de Cătălin I. Arbore, care bordează scene renascentiste cu icoane bizantine. Dramatizarea întreprinsă de Helen Edmundson are două merite: în primul rînd, ea povesteşte fluent, cuasi-cinematografic, subiectul romanului şi, în al doilea rînd, nu se concentrează exclusiv pe drama de alcov. Nu este vorba, în piesă, numai de conflictul dintre dragoste şi convenţie, ci şi de acela dintre tradiţie şi modernitate. Autoarea propune, la început, o închipuită întîlnire, în gară, între Levin şi Anna şi nu renunţă la momentul interesant, neglijat de mulţi, al confruntării lor, atunci cînd primul este bine integrat în căsnicie, iar a doua, dezintegrată în provizorat. Sugestia este că Anna şi Levin ar fi putut forma un cuplu perfect, dacă şi Cupidon ar fi fost pe aproape. Amîndoi sînt inteligenţi, frămîntaţi şi au parte de parteneri mediocri. Alexei Karenin nu este decît o rotiţă importantă în mecanismul birocratic; astăzi ar putea fi un înalt funcţionar european, cu ţinută standard şi limbaj de lemn. Kitty şi Vronski sînt oameni oneşti şi echilibraţi,