(mentalitatea flee-market vs second-hand) În Amsterdam, piaţa de vechituri este trecută pe hartă ca obiectiv turistic.
La ei, atît în State (de unde se pare că a pornit fenomenul) cît şi în restul unei Europe vestice, neinhibate şi cu nivelul de trai net superior celui de aici, magazinele de second-hand sînt privite drept în ochi, fără ruşine şi fără acel "jamais vu" invocat de răspunsul multor bucureşteni care "habar n-au ce-i aia" drept în reportofonul meu argintiu, nici cu ce se mănîncă şi, după cum sună, nici chef să ştie nu dădeau semne că ar prea avea. În spatele Operei din Amsterdam, de la primele ore ale dimineţii pînă înspre cele cinci ale amiezei (după cinci costă să mai stai) se adună negustorii care, pestriţi şi pitoreşti, îţi înşiră dinaintea ochilor lucrurile lor (sau ale altora) vechi, de îmbrăcăminte mai ales, genţi, curele şi tot felul de multe nimicuri inutile pentru ei, incredibil de atrăgătoare însă pentru alţii. Atrăgătoare nu numai prin culoarea de exotism pe care patina timpului a imprimat-o asupra lor, dar şi prin preţ. "Cinci tricouri la preţul unui euro", scria într-o dimineaţă de aprilie pe un mănunchi de materiale colorate. Sau genţi de piele, (din cele pentru care aş fi dat orice pe cînd purtam încă sînge de metalistă), la mai puţin de 10 euro. Unele. Pentru că altele, rochiile de seară de exemplu, de epocă sau mai din vremurile noastre, ajungeau la cîteva sute. O vînzătoare blondă care ne îndemna să gustăm din legalele acolo (nelegale aici) ţigări, a răspuns extazului meu în faţa preţului de 300 de euro pentru o rochie, care era totuşi second-hand, nu cu eticheta, sau cu firma... Da' de unde, avem clienţi, mi-a zis şi a continuat. Pentru că, într-adevăr, lucru susţinut şi de alte glasuri din piaţa aceluiaşi aprilie în care m-am abandonat euforiei de "flee-market", turiştii, în special cei americani, cumpără amintiri din Europ
