interviu cu Stelian TĂNASE

Atunci cînd vorbim despre frică în România comunistă - despre faptul că, pentru cei mai mulţi oameni, cel mai curajos act de rezistenţă era transmiterea unui banc cu Ceauşescu -, unde se termină sentimentul firesc de nesiguranţă, pe care sistemul ştia atît de bine să-l producă şi să-l întreţină, şi unde începe laşitatea? Începe atunci cînd oamenii se apucă să-şi hrănească propriul baubau. Chiar asta s-a întîmplat: noi înşine ne-am cultivat nesiguranţa. Îţi şi convine uneori. Decembrie 1989 a arătat că regele era gol sau, în orice caz, mai slab decît ni-l imaginaserăm. Dar nouă ne convenise să ni-l imaginăm mai puternic decît era; pentru noi, asta însemna un alibi puternic - însemna că e OK să nu ne opunem. Nu mă refer la protestul politic, ci la revolta în faţa lucrurilor penibile prin care treceam în fiecare zi. Pînă la strigătul "jos Ceauşescu!" e un drum lung, care trece prin locuinţele fără lumină şi fără căldură, trece pe străzile unde oamenii stăteau la coadă, şi aşa mai departe. Dar decît să atacăm subiectul care ne preocupa, "mizeria vieţii cotidiene", "exasperarea noastră", preferam să schimbăm subiectul, să schimbăm trotuarul, mai vorbeam despre un meci, mai făceam un banc pe seama bulgarilor - ne prefăceam că sîntem normali, că nu sîntem vinovaţi. Deci frica se numeşte laşitate atunci cînd nu mai are nevoie de justificare, pentru că se justifică singură, atunci cînd nu mai vrea să ştie de simţul onoarei. Laşitatea nu vrea să ştie de nimic. E ca instinctul sexual şi ca instinctul morţii. Te depăşeşte, te copleşeşte. Andrei Pleşu spunea recent că instituţia Securităţii şi regimul comunist "au aruncat în aer reperele morale ale întregii societăţii". Dar cît de uşor le-a fost? Cît de bine erau fixate acele repere morale? Lumea interbelică era aşezată, era sănătoasă. Burghezia fusese într-o ascensiune continuă vreme de vre