Un lucru pe care cu siguranţă îl putem numi un reflex al stării societăţii este pluralitatea vîrstelor arhitecturii pe un anumit segment temporal. Vîrstele arhitecturii dau seama despre diferenţa de stare a clienţilor săi, atît în sens de stare socială, cît şi de stare culturală, dacă nu chiar istorică. Sîntem contemporani cu triburi şi grupuri sociale care se află încă în proximitatea epocii de piatră, pierduţi prin pustietăţi de nisip sau jungle. Sîntem de asemenea contemporani cu grupuri care au decăzut ca timp istoric, de se vor fi elevat vreodată de acolo. În mare parte, arhitectura "vernaculară" de astăzi a satelor româneşti nu este decît adăpostul primitiv a cărui aparenţă nu trebuie să înşele, deoarece nici din punctul de vedere al confortului termic, nici din cel al expresivităţii exterioare nu este altceva decît o descendenţă/degenerescenţă a cavernei. Există, de asemenea, oameni ale căror gusturi în materie de arhitectură sînt, în ciuda relativei lor alfabetizări vizuale, cu mult în urma timpului prezent. Nu voi da tocmai exemplul arhitecturii aşa-zise "ţigăneşti", a celei de Timişoara, cu oarecare ştaif de catalog neoclasic. Dar avem exemplul, mult mai relevant, al vîrstei retardate a arhitecturii de cult ortodox, pentru o bună parte a ei. Gustul eclectic - şi nu cel (post)bizantin, aşa cum ar putea să pară într-o bună măsură plauzibil - face ravagii, dar retardarea nu este doar o chestiune de stil, ci şi de înţelegere a ceea ce a fost şi poate fi iar lăcaşul de cult în viaţa comunităţii. Nu trebuie să blamăm doar pe preoţi, călugări şi ierarhii lor. Oameni de cultură cu oarecare suprafaţă, chiar dintre cei care în mediul lor ar putea să treacă drept progresişti, dacă nu radicali de-a dreptul, îşi bine temperează opţiunile în ceea ce priveşte artele non-verbale, iar în ce priveşte arhitectura sînt de-a dreptul retrograzi. Cred că, într-adevăr, fra