Bran se îndrăgostise şi voia să se sinucidă, aruncîndu-se în Sena, cu un pietroi de gît. Stan îi căra pietroiul, pas cu pas, pe chei. Trece pe lîngă ei un ofiţer din Legiunea Străină care le explică foarte simplu că, dacă se vor înrola în rîndurile ei, vor uita de toate necazurile. "În cît timp?", întreabă Stan. "În cîteva zile." Logic - dacă în cîteva zile se poate uita o dragoste nefericită, de ce să nu renunţi la sinucidere? Ei pleacă în deşert. Aici, aruncaţi la spălătoria companiei, Bran călcînd şi Stan frecînd, are loc fenomenul de uitare explicat de Laurel: "Concentrează-te şi nu te mai gîndi la nimic". Bran reuşeşte. El uită de Georgette. Logic, după ce a uitat, omul e îndreptăţit să plece. De ce a venit? Nu ca să uite? A uitat - a plecat, mission accomplie, cum ar fi zis mon général al lui Sartre. Plecînd, e obligatoriu să-şi anunţe plecarea. Ei intră în biroul comandantului şi, după ce fac debandada necesară pentru a găsi o hîrtie curată, îi comunică într-un p.s. că au plecat. Comandantul dă alarma, ordonă ca nimeni să nu iasă pe poartă, cei doi - chiar la poartă! - părăsesc incinta şi caută un mijloc de locomoţie. Un avion? Ei nu folosesc - din principiu şi practică - avionul. Aterizează un avion. Atunci amîndoi se îndreaptă spre avion, acolo, în plin deşert. La scara avionului, Georgette, sosită la soţul ei, ofiţer tot în oaza asta. Bran a uitat-o, dar acum, văzînd-o, îi cade în braţe, o sărută, cum e logic: îndrăgostitul uită de uitare cînd apare femeia. Sînt prinşi. Vor fi executaţi la răsăritul soarelui: "Ce încurcătură!", exclamă Stan. "Să fii executat la răsăritul soarelui!" "Poate va fi înnorat...", reflectează Bran. "Dacă nu te-ai fi îndrăgostit, nu am fi ajuns aici" - meditează Stan, ceea ce-i admirabil spus, bine gîndit, sintetizînd acel geniu al platitudinii cu care, cam de cînd s-au născut, obişnuiesc să trateze toate contracţiile realul