Trăim într-o vreme în care toată lumea vrea să fie vedetă. Iar această obsesie a vedetei a fost indusă de televiziune, fabrica de vedete prin excelenţă. A fi vedetă presupune succes, bani mulţi şi admiraţia celor din jur. Oamenii te arată cu degetul pe stradă, iar unii mai îndrăzneţi te opresc să te felicite sau să-ţi zică chestia aia cu mulţumitul pentru că exişti. Nu mai vorbesc de poliţistul care te-a prins că ai depăşit viteza regulamentară; în momentul în care vei coborî, uşor, geamul maşinii frumoase în care te afli, el se va transforma din cerber în copilaş neajutorat şi va gînguri candid cerîndu-ţi un autograf... Prin urmare, oamenii muncii de la oraşe şi sate, ţărani, intelectuali şi de alte naţionalităţi visează toţi în secret să apară la televizor. Oamenii simpli acceptă să-şi pună viaţa pe tapet, să-şi spele rufele în public, pentru a fi pentru cîteva minute pe sticlă (şi atunci îşi sună vecinii şi rudele să se uite cu toţii şi să vadă unde au ajuns ei). Intelectualii nu se coboară, desigur, la declaraţii de dragoste sau la hohote de plîns sub lumina reflectoarelor. Ei se mulţumesc doar cu talk-show-urile. Să se uite toată lumea în gura ta şi să-şi şoptească toate coanele Efimiţe în sinea lor "Cum le zici tu, bobocule, mai rar!" - iată fericirea supremă pe care o poate avea un intelectual. Dacă intelectualii, alături de ceilalţi muritori, visează să devină vedete, unele vedete, la rîndul lor, vor să treacă drept intelectuali. A fi vedetă îţi asigură gloria aici, pe pămînt; intelectualii, însă, sînt făcuţi pentru gloria pe care le-o va acorda posteritatea, deci pentru fericirea vieţii veşnice. Iată că există vedete care vor să fie şi cu slănina în pod şi cu sufletul în rai. Printre VIP-urile care vor să facă figură de oameni culţi, dacă nu chiar de cultură, există două cazuri care adoptă mijloace extreme pentru a-şi atinge acest scop. Este vorba de