La un moment dat, în paginile ce urmează, Răzvan Rădulescu afirmă că "laşitatea este unul dintre puţinele subiecte despre care nu poţi scrie altfel decît incriminîndu-te"; "bîrna din ochiul personal este compulsorie". Sînt de acord. Tocmai de-aceea m-am hotărît să nu mărturisesc nimic. În paginile următoare există destule mărturisiri despre laşitate. Le-am citit, le-am admirat şi mi-am spus: "Încă una - adică a mea, în Argument - şi urlu!" Cît de grave sînt laşităţile mărturisite şi/sau comentate în aceste pagini? De exemplu, Răzvan Rădulescu vorbeşte despre încercările sale de a se pune bine cu nişte vecini nu-chiar-ideali, pe care nu o dată, în reveriile lui (acompaniate adesea de hărmălaia lor), i-a văzut morţi, striviţi. Soţia lui îl trimite la ei, să le ceară puţină linişte, el nu se duce şi, pentru că nu se duce, se simte laş. Cum spune sora mea: "Voi, bărbaţii, aveţi o problemă." Problema e o reminiscenţă a credinţei stupide, primitive, că valoarea unui om se măsoară după curajul său fizic, după entuziasmul cu care sare la bătaie (şi entuziasmul trebuie să fie cu atît mai mare cu cît duşmanii sînt mai mulţi şi mai fioroşi) . Stupidă, primitivă şi pernicioasă, dar longevivă: în copilăria mea optzecistă, credinţa asta te aştepta în paginile multor cărţi - pe unele le deschideai din obligaţie (manuale de istorie), pe altele de plăcere (romane de aventuri, povestiri eroice) -, gata să sară pe tine dacă erai destul de impresionabil ca să le iei în serios. Odată ce-a sărit pe tine (dar, de fapt, ea deja era în tine), nu-i uşor să scapi de ea. Partea ta civilizată îi dă dreptate lui Bernard Shaw, care spunea că laşitatea de acest tip "e la fel de universală ca răul de mare şi contează la fel de puţin". Dar o altă parte din tine e de altă părere. În mai multe cazuri, "laşitatea" e un cuvînt prea dur pentru subiectul mărturisirilor. Pînă la urmă, acestea repetă