Cînd călătoreşti, începi să îţi dai seama că cefele oamenilor sînt foarte elocvente. Din insula de la mijocul avionului, poţi să vezi rînduri-rînduri de gîturi mai scurte sau mai lungi, ţepene de tensiunea aşteptării, a fricii, a plictiselii, a curiozităţii. Chiar în faţa mea, un gît lung şi bine încreţit, probabil un bărbat pe la 70 de ani, se întinde către fereastră, ca o egretă pîndind o străfulgerare de peşte. Lîngă el, un gît scurt şi gras se iţeşte dintr-un pulover dungat, ca o mînătarcă dintr-un trunchi de copac. Se umflă, ca şi cum s-ar umple de muzică, apoi se dezumflă brusc, ca o ploscă. Domul chelios al proprietarului este acoperit de pete roşiatice, ca nişte note pe portativ. Omul acesta este o adevărată orchestră! Lîngă el, varianta feminină a aceluiaşi gît este înconjurată de un lanţ de aur, cu încuietorile odihnindu-se chiar în mijlocul spatelui, acolo unde se termină şira spinării şi începe gîtul propriu-zis. Sînt trei gîturi pe scaunele din faţa mea şi, dacă mă concentrez un pic, pot vedea zeci. Într-o poveste de Ştefan Zweig, un scriitor minunat, dar nu prea citit în zilele noastre, există un pasaj în care el descrie mîinile jucătorilor dintr-un cazinou. Povestitoarea, o văduvă plictisită, moartă de frustrări sexuale, se duce la cazinou în fiecare zi, ca să privească mîinile jucătorilor. Nu le priveşte niciodată feţele. Ştie că feţele pot fi compuse pentru uzul altora, făcute să pară indiferente sau stoice, să nu trădeze nici o emoţie. Mîinile, în schimb, sînt nepăsătoare, sînt avare, vorace, temătoare, amuzate, excitate, doldora de ticurile nervoase ale stăpînilor lor, ţopăind de energie, cu degetele împletite pentru a se linişti unul pe altul,

mereu ţinute în frîu, reflectînd caracterul şi emoţiile. Într-o bună zi, vede o pereche de mîini tinere, aristocrate, într-o stare de agitaţie extraordinară, mai expresive decît oricare alte mîi