- Festivalului Naţional de Teatru "I.L. Caragiale" - Ediţia a 13-a (12+1, pentru că, în teatru, sîntem superstiţioşi) a Festivalului Naţional de Teatru "I.L. Caragiale" din 2003 a avut anvergură şi coerenţă. Ludmila Patlanjoglu, director şi selecţioner unic, a adus la Bucureşti spectacole despre care s-a vorbit mult, reuşind un "festival al festivalurilor". Au fost spectacole de repertoriu, spectacole nocturne (recitaluri şi tineri creatori), spectacole radiofonice şi de televiziune, ateliere şi colocvii. În timpul festivalului, s-a desfăşurat şi Congresul Mondial al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, avînd ca temă: Teatrul ca forţă a schimbării. S-a reproşat organizatoarei că nu şi-a motivat teoretic opţiunile, că a preferat cantitatea, în dauna calităţii, că festivalul a fost "lung şi haotic". S-a obiectat chiar că adjectivul "naţional" ar fi nepotrivit, avînd în vedere că n-au participat exclusiv "teatre naţionale" (!!?). Nu cred că subiectivitatea selecţionerului s-ar fi manifestat excesiv, deoarece n-a lipsit practic nici un spectacol dintre cele care, prin rumoarea produsă în jurul lor, au stîrnit curiozitatea publicului. Absenţa unui text teoretic care să susţină selecţia este firească, deoarece nu a fost un festival cu temă, ci unul de cuprindere largă. S-a reproşat că n-au fost numai spectacole "de festival", adică a căror excelenţă să fie de necontestat. Personal, cred în imperfecţiunea inovatoare, chiar şi în eşecul ambiţios. Absente din festival, spectacolele de acest fel ar fi intrat în legenda orală, cu false aureole. Cît despre "preeminenţa organizatorică" pe care ar fi căpătat-o AICT, desfăşurîndu-şi congresul în acelaşi timp, aceasta nu mi se pare, neapărat, o "vină". Capitala a fost reprezentată în festival prin cîteva spectacole, unele exemplare prin acurateţe şi anvergură, ca Visul unei nopţi de vară, de la Teatrul Naţional