Adrianei Babeţi, care ştie de ce Félicien Marbuf (1852-1924) a fost supranumit "cel mai mare scriitor care n-a scris niciodată". Născut la Paris, Marbuf a moştenit gustul literaturii de la Flaubert. Un unchi al lui Félicien Marbuf, chirurg, fusese colegul tatălui acestuia la spitalul din Rouen. Tînărul Gustave se împrietenise cu tatăl lui Félicien, Louis Marbuf, pe vremea cînd acesta studia dreptul la Paris, devenind un obişnuit al casei. Într-o seară a anului 1869, scriitorul lua cina la familia Marbuf. Félicien avea la vremea aceea 17 ani şi autorul Doamnei Bovary îi impunea prin imensul său prestigiu. Dar Flaubert nu-i adresase pînă atunci decît cîteva fraze politicoase. Or, în seara aceea, la sfîrşitul mesei, Flaubert s-a dus să caute în buzunarul paltonului său un pachet pe care i l-a oferit lui Félicien. Uimit, acesta descoperi un exemplar al Educaţiei sentimentale, cu o dedicaţie pe pagina de gardă: "Dacă veţi găsi la eroul acestui roman, în care nu se întîmplă, în mod dezesperant, nimic, anumite trăsături de spirit care vi se vor părea asemănătoare, să nu vă miraţi peste poate. Vă datorează mult, cred eu, atît fizic cît şi psihologic. F. de la Frédéric sau de la Félicien? Vă doresc doar mai puţină vanitate şi mai multă voinţă. Gînduri amicale, G. Flaubert". Şi astfel Félicien Marbuf se instală în lumea Literelor, înzestrat cu statutul singular de personaj romanesc.
Această primă impresie îl făcu să se comporte toată viaţa după chipul şi asemănarea unui erou de roman. Şi, tocmai pentru a contrazice această convingere, încercă la rîndul lui să treacă de cealaltă parte - aceea a scriiturii. Din personaj, nu încetă să-şi dorească să devină scriitor. Fără tihnă, an după an, el căută subiectul, pretextul unei opere. Literatura însemna pentru el, cu siguranţă, totul. Dar nici un volum, culegere, capitol ori măcar vreun aforism - cu excepţia coresp
