Pe 12 noiembrie, s-au lansat la Muzeul Literaturii Române două volume postume semnate de Petru Creţia: Eseuri morale şi Infernul terestru. Organizatorul evenimentului, dl Alexandru Condeescu, a avut buna idee de a invita cu această ocazie personalităţi foarte diferite şi diferit situate faţă de cărturarul care a fost Petru Creţia. Scriitorul Ştefan Agopian a evocat "o întîmplare care l-a îmbătrînit, dar nu l-a făcut să-şi schimbe destinul" pe prietenul său, căruia îi dedica recent ultimul roman. E vorba de reproşul superior ("incapacitatea de a gîndi fiecare gest cultural ca element al unei coerenţe de ansamblu") din Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu. Criticul Alex. Ştefănescu a deschis discuţia despre un alt "regim al lecturii" care a stat la baza celor două cărţi discutate şi a vorbit, extrem de exact, despre o "restaurare a autorităţii originare a cuvintelor" în cărţile lui Petru Creţia. Dramaturgul Vlad Zografi a încheiat, evocîndu-l pe scriitor ca pe un "filozof stoic care a trecut prin două totalitarisme". Reluăm aici expunerea profesorului Sorin Vieru, un comentariu aplicat al ultimelor două cărţi ale lui Petru Creţia. (S. S.)

Ani de zile am locuit în proximitatea lui Petru Creţia pe o străduţă perpendiculară pe străduţa lui (ar fi meritat să poarte numele lui acum, cînd Creţia nu mai este printre noi, dar nici stradela aceea din Parcul Mica, nici casa familiei sale nu mai există, au fost spulberate de nebunia demolatoare din anii '80). Totuşi, pe Creţia l-am cunoscut tîrziu de tot, iar contactele noastre au început prin a fi puţine şi reticente. L-am îndrăgit treptat, aşa cum şi respectul meu pentru tot ceea ce însemna şi făcea el a crescut la rîndu-i, adăugînd cerc după cerc de la un an la altul, pe măsură ce aflam - mai curînd din întîmplare - de anvergura proiectelor sale cărturăreşti. La apariţia primei sale cărţi, Norii, am publ