Oricît ar insista analiştii asupra deosebirilor, comparaţia se înrădăcinează tot mai solid în conştiinţa alegătorului american: Irakul începe să semene cu Vietnamul şi amintirea înfrîngerii bîntuie prezentul şi scade în mod dramatic procentul celor care sînt de acord cu politica preşedintelui Bush. Atunci, a durat cîţiva ani pînă cînd intelectualii militanţi au reuşit să mobilizeze opinia publică şi, la rîndul ei, aceasta a reuşit să influenţeze decizia politică. America s-a retras din Vietnam, şi-a cinstit morţii şi şi-a curăţat conştiinţa maculată de un război dus împotriva cui trebuia, împreună cu cine nu trebuia, unde nu trebuia. În regiune, retragerea americană a permis ocuparea Vietnamului de Sud de către forţele din Nord, represiunea partizanilor, simpatizanţilor şi a celor bănuiţi că au simpatizat cu regimul învins, un Vietnam comunist unit, pînă în zilele noastre. În vecinătate, în Cambodgia, guvernul Pol Pot a declanşat o acţiune de reeducare atît de intensă, încît s-a soldat cu aproape două milioane de morţi şi cu intervenţia vietnameză. Eliberată de invadatorii străini, regiunea a fost mult timp victima propriilor monştri. E o lecţie a retragerii din Vietnam, uitată parcă de partizanii suveranităţii Irakului. Satisfăcuţi că au avut dreptate înaintea tuturor, cînd s-au opus războiului din Irak, politicienii şi ziariştii francezi ar trebui să arunce o privire peste Mediterana, în Algeria, de exemplu, pentru a observa, încă o dată, că retragerea armatelor străine şi suveranitatea astfel dobîndită nu asigură evoluţia paşnică şi că războiul civil consecutiv poate dura decenii. Preşedintele Bush s-a înşelat catastrofal cînd a crezut că armata americană va fi primită la Bagdad doar cu flori, dar faptul că americanii ştiu ce este o dictatură politică doar din cărţi a putut să-i lase să creadă că un regim dictatorial se menţine doar prin voinţa a 52 de pers