Ce era deosebit la Muzeul Ţăranului Român nu era doar muzeul în sine: un eseu muzeal, o "operă de artă" care se amplifica fără a-şi pierde coeziunea; nu era doar procesul de alcătuire a acestui muzeu: îndelunga alegere şi "ascultare a obiectelor", un fel de orchestrare a obiectelor, a suporturilor de expunere şi a spaţiului, aşa încît se ajungea la compoziţii de mare frumuseţe simbolică (Horia Bernea spunea o dată că ar trebui ca o sală în lucru să fie deschisă publicului pentru ca el să înţeleagă ce fel de muzeu are în faţă: "un muzeu într-o stare mereu născîndă"). Ce era, după mine, şi mai deosebit era că vedeam la lucru un om pentru care "viaţa şi opera" erau într-o creatoare, firească, deseori surprinzătoare comunicare. Convingerile lui spirituale şi interesul pentru lumile tradiţiei erau adîncite şi explicitate cu mijloacele de judecată ale unui "expert al văzului" (vorbea despre materialitatea de care "se agaţă" spiritul, iar un criteriu de departajare între obiectul tradiţional izbutit şi cel carent era materialitatea plină, adîncă, simplă a celui dintîi şi materialitatea emfatică, dar găunoasă şi superficial complicată, a celui din urmă). A face muzeu era, pentru el, nu numai în continuitate cu a face pictură, ci şi cu orizontul religios în care se mişca: vorbea despre "muzeografie mărturisitoare", despre "muzeografie apofatică" şi ele nu erau nişte metafore; categoriile doctrinei deveneau efectiv principiu de lucru, decideau tipul de expunere pe care îl urmărea: o expunere care să orienteze privitorul dincolo de clişeele acumulate în jurul unei teme, o expunere care să nu afirme, ci să sugereze, care să trimită spre structura ascunsă a lucrurilor şi spre sensurile tari, dar inevidente, pe care le poartă cu ele. Horia Bernea făcea (sau descoperea?) asocieri pertinente între registre foarte deosebite de realitate: ceva din logica de adîncime, din comple