De mai mulţi ani, o parte din munca de cercetare a mea şi a colegilor de la catedra de istorie şi teoria arhitecturii de la UAUIM Bucureşti, condusă de d-na prof. dr. arh. Ana Maria Zahariade, are drept scop reconsiderarea unor porţiuni din istoria arhitecturii româneşti postbelice care, din motive diferite, nu au stat în atenţia imediată a cercetătorilor fenomenului. Acest motive pot fi succint enumerate: 1. inapetenţa cercetătorilor pentru studiul unei arhitecturi care poartă pecetea unei perioade nu numai revolute, dar şi dezavuate social şi cultural; situarea într-un interregn temporal care nu face obiectul interesului imediat al istoricului de arhitectură, nici a criticului (între istorie şi actualitate, perioada postbelică pare condamnată la statul de istorie recentă, ambiguu din punctul de vedere al situării cercetătorului însuşi, pentru care, cu excepţia celui foarte tînăr, epoca surprinde şi o perioadă de biografie, de formare proprie cel puţin, dacă nu şi de practică. În această situaţie, atît implicarea biografică, cît şi contactul direct cu actorii importanţi ai perioadei, unii încă în viaţă, tînjenesc oarecum "obiectivitatea" investigaţiei istoricului); 2. un alt motiv de ambiguitate şi, deci, de inapetenţă pentru subiect este dificultatea metodologică: pentru a investiga o istorie cu o singură faţă (cea oficială), ale cărei lipsuri de veritate ştiinţifică sînt congenitale, este nevoie de apelat la o serie de metode alternative de investigaţie, ca de pildă istoria orală. Dar prea puţini dintre "făptuitorii" epocii mai sînt în viaţă şi, dintre ei, prea puţini dintre cei cu adevărat interesanţi şi-au pus problema rectificării propriei imagini, a instituţiilor în care au lucrat. O altă metodă ar fi comparatismul trans-naţional (arhitectura "funcţionalismului liric" autohton nu poate fi înţeleasă fără a pricepe influenţa covîrşitoare a lui Le Corbusie