Arta e lungă, viaţa e scurtă. Ce ne mai interesează astăzi crimele comise de faraonii egipteni, victimele sacrificate pentru edificarea minunilor lumii? Aşa au fost vremurile, contează numai ceea ce rămîne, "eternitatea" piramidelor care înfruntă, de milenii, timpul, efemerul contingentului... Timpul trasformă totul în artă pură, vorba unei reclame de demult. Ce mai contează, la scara istoriei şi a "eternităţii", victimele tiraniilor, despotismelor şi totalitarismelor? Contează doar cauzele nobile, idealurile şi faptul că aceste "epoci geniale" au produs valori spirituale perene, opere măreţe... Ce ne tot preocupă să scotocim, ca nişte gunoieri şi paparazzi ai criticii şi istoriei culturale, dedesubturile marilor autori? Avem oare dreptul să bîrfim, ca nişte ţaţe voyeuriste, viaţa privată a creatorilor, să-i psihanalizăm, să-i trivializăm, să-i "examinăm la suflet în pielea goală" (vorba lui Arghezi)? De ce nu ne mulţumim cu opera? Ce relevanţă are eul biografic atunci cînd vorbim de eul ideal al operei? Şi ce ne tot agităm, sulfuros, să răscolim rufele murdare ale istoriei angajărilor totalitare, fasciste sau comuniste, ale unor mari oameni de cultură? Mărunţişuri conjuncturale, rătăciri trecătoare ale unor intelectuali nemulţumiţi de locul lor în societate, neîmpăcaţi cu precara lor condiţie ontologică. Opera, doar opera contează, ea ne purifică, ea ne scuză, ea ne fortifică mîndria de a fi universali, ea ne dă speranţa că nu vom dispărea după moarte din conştiinţa umanităţii, că, urmînd modelul Divin, putem fi noi înşine autori, "demiurgi", nu doar personaje sau spectatori în marele teatru al lumii... Epura, sublimarea artistică, doar ele merită luate în consideraţie, nu impuritatea, nu mizeriile inavuabile, nu "inesenţialul" vieţii unor oameni pe care, din resentiment sau invidie, incapabili de admiraţie, ne zbatem să-i coborîm la nivelul nostru meschin de