Cînd călătorim cu unicul scop al înstrăinării de noi înşine, pentru a ne risipi şi recompune într-o lumină necunoscută, avem simultan ocazia de a îi observa mai detaşat şi atent pe semeni, lăsîndu-ne cumva purtaţi de vieţile lor. În asemenea circumstanţe de pustnicie itinerantă dăm uitării propria persoană, dizolvăm prejudecăţile care ne ghidează în mod curent, pregătiţi eventual să degustăm alte variante ale trăirii. Cu cît asemenea incursiuni ne îndepărtează de marile noduri urbane către provincie ori sat (indiferent de continent), cu atît mai captivantă se dezvăluie monotonia vieţii ritmată adînc, inconştient, conform unei ierarhii de valori şi criterii în care ziua dată ocupă locul suveran. Se poate nutri deseori o particulară admiraţie, amestecată cu uimire, faţă de oamenii - atît de numeroşi! - care trăiesc împăcaţi, fără a avea nevoie de operă. Convinşi de importanţa capitală a desăvîrşirii existenţei lor ca atare. Anonim. Fără teama de perisabil. Fără dispreţ pentru amănunte. Netorturaţi de asemănarea cu ceilalţi. Perfect demni în consumarea, după legile nescrise moştenite prin generaţii, a fiecărei etape în parte - naştere, educaţie, căsătorie, casă, înstărire familială, urmaşi, loc de muncă, activitate comunitară, carieră etc. Face parte din patrimoniul funciar al umanităţii această largă şi rezistentă categorie de oameni care nu concepe să pună în criză ceea ce i-a fost dăruit fără să ceară. Cum altfel se poate explica, de pildă, echilibrul aproape neverosimil de care dau dovadă întregi populaţii vitregite din Africa sau Asia atunci cînd, pe lîngă foametea şi indigenţa curente, sînt lovite de catastrofe suplimentare precum inundaţii, cutremure sau războaie? Chiar fără a lua în discuţie extremele, este un fapt că, pentru cea mai mare parte a umanităţii, actul creator esenţial şi de nedepăşit, opera de căpătîi, rămîne procreaţia - nu atît ca instinct