De ce dl Agathon are dreptate să ceară,

iar oamenii de afaceri să nu dea deocamdată Social-democratul care umblă după contribuţii la fişetul de campanie e un om amărît (în ciuda elementelor de garderobă şi recuzită). El trebuie să-i facă să creadă pe cei care dau că, sub următorul lui mandat, business-ul va înflori, cu fiscalitate mai mică şi legi mai prietenoase. Asta în vreme ce interlocutorul are pe birou cel puţin trei ziare în care sînt detaliate planurile de cheltuieli bugetare pe anul viitor, toate mirosind a taxe mai mari. Sigur, trucul a mers pînă acum cel puţin două mandate. Cotizanţii nu şi-au făcut un calcul rău: "dau 100 de mii acum şi mă aleg cu o comandă de două milioane după alegeri, în care profitul meu oricum trece de 500 de mii...". Problema apare însă în momentul în care afacerile acestora evoluează de la contractele cu administraţia la business-ul pe piaţa liberă. E momentul dureros în care constaţi că privaţii nu sînt aşa de proşti ca statul, să plătească ce nu face şi - mai rău - taxele sînt construite astfel încît să-ţi înghită tot profitul. Sigur, şi aici poţi alege soluţia la care îţi dă dreptul, neoficial, statutul tău de amic al celor puternici: nu le plăteşti. Numai că deja intervine un alt risc: multiplicarea şpăgilor. Şi asta pentru că spatele politic nu e suficient: trebuie să îi cointeresezi şi pe ceilalţi, care se fac că nu te văd. Nu ne interesează aici aspectul moral, ci rezultatul de business: poate să fie la fel de scump să nu plăteşti taxe. Ce poate face atunci un om de afaceri (baron, ţepar, artilerist, spuneţi-i cum vreţi) cu bune legături politice? Exact ce face omologul lui din America: cere de la cei pe care-i stipendiază măsuri care să-i ajute business-ul. Ei bine, tocmai aici intervine problema de credibilitate a liderului politic. Cu ce inimă să meargă el să ceară de la oamenii cu bani cînd pînă şi cea mai