Excreaţia este creaţia contemplată ca excreţie. Această perspectivă contrazice percepţia încetăţenită, în primul rînd, prin limbaj, care sugerează înrudirea dintre creaţie şi procreaţie. Autorii cu operă vastă sînt "fertili" şi "prolifici", ceilalţi sînt ameninţaţi de "sterilitate". Faconda aparţine celui "fecund". Creaţia presupune intenţionalitatea, procreaţia, nu, sau, cel puţin, nu neapărat. Copiii nu sînt ai noştri, ci ai naturii, care ne foloseşte, ca unelte temporare, pentru propriile scopuri. Operă de creaţie, cînd nu se prezintă ca Opéra comique, nu este procreaţia, ci educaţia. A forma pe cineva, nu transmiţîndu-i, pur şi simplu, doxa, ci stîrnindu-i pofta de a şti şi oferindu-i mijlocul de a şi-o astîmpăra este creaţie pură, care poate justifica o existenţă. Educaţia a ajuns însă să fie socializată, iar profesioniştii ei, care alternează instrucţia altora cu a lor înşile, nu se pot legitima doar prin calitatea de intercesori: "Nu poţi transmite cunoaşterea, fără a fi, tu însuţi, creator de cunoaştere" enunţă un dicton săpat în marmură, într-una din sălile, acum părăsite, ale Politehnicii bucureştene. Creaţia, ca instruire, este pură risipire, doar obiectivată în operă "rămîne". Locul comun că opera ne supravieţuieşte mai mult decît urmaşii biologici (ære perennius etc.) şi, ca urmare, merită să-i jertfim bucuriile vieţii, poate fi uşor deconstruit printr-o scurtă vizită prin cimitirele culturii, care sînt bibliotecile şi anticariatele. Şansa de a supravieţui prin operă, adică de a trezi o idee în mintea cuiva care te va scoate cîndva, întîmplător, din raft, este atît de mică, încît poate fi, fără teamă, neglijată. Desigur, cei care au atins notorietatea vor fi mereu citaţi, dar cîţi dintre ei realmente "citiţi", mai mult, înţeleşi altfel decît impune exegeza? Flaubert, în Dicţionarul de idei primite de-a gata, spune că e obligatoriu să "cunoşti cîţ