1.Particular. Acum cîtva timp am publicat în Litere, Arte & Idei un text intitulat "Sterilitate", în care dezvoltam (nu foarte mult!) ceea ce am numit "complexul Paşadia": hotărîrea de a nu lăsa nimic. De a nu "construi" o Operă, de a nu crede în aceasta, de a trăi fiecare clipă cu voluptatea unui autodafé fantomatic care distruge cu timpul, prin uitare, tot ceea ce ai creat... Efectul acelui articol: zero. Nu interesează pe nimeni părerea unui ins care nu scrie şi care scrie doar pentru a explica de ce nu scrie. Am avut un singur ecou - de la Ioana Scoruş, autoarea (în acelaşi LA&I) rubricii "Cititorincul" (semn că cineva, totuşi, citeşte!). Reacţia ei: nu scrii decît dacă nu poţi să trăieşti fără a scrie. În ce mă priveşte, pot foarte bine (evident, nu vorbesc despre "scrisul la gazetă" - din asta trăiesc -, ci despre acela aşa-zis "nemuritor"); nu scriu decît atunci cînd mă plictisesc - or, cum mă plictisesc foarte rar... (duminica, îndeobşte) Există însă altceva - un soi de terorism discret, care-ţi vine dinspre cititorii fideli. Aceştia aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă - aşteaptă de la tine "să confirmi". Fetişul Operei (carte, CD, orice) îi stăpîneşte. Ei au investit în tine, şi-au pus speranţele şi vor ca aşteptarea lor să nu fi fost în zadar. "Publish or perish!" Ei, şi? "Perisse Rome plutôt que les principes!" Or, principiul (în cazul meu, cel puţin) este: nu te lăsa posedat de "Destin". Nu ceda şantajului cu "Opera". Nu te plia. Nu publica. Nu accepta "înserierea" - ieşi din rînd! Pe scurt: fă ce-ţi place - nu ceea ce place altora, ceea ce le place să creadă că-ţi place. Cinstit vorbind, dacă încep acest număr "Opera sau viaţa" cu o mărturisire personală este pentru că mi se pare că tema nu poate fi privită decît dintr-un asemenea unghi. Nu poţi "teoretiza" (in)existenţa Operei dacă nu ţi-ai pus, măcar o dată, problema: e bine sau nu e bine să laşi o ope