Din teancul de reviste şi ziare ce se adunaseră pe birou şi pe care, mai bine de două săptămîni, nu avusesem cînd să le răsfoiesc, îmi atrage atenţia coperta primului număr din noiembrie al săptămînalului Le Nouvel Observateur, care anunţă o anchetă despre "Faţa ascunsă a jurnalismului". Tema nu e cîtuşi de puţin nouă, ba chiar a fost repusă ciclic pe tapet în ultimul deceniu. Nouă e perspectiva pe care o adoptă revista (de stînga, se ştie foarte bine), lansînd din capul locului un atac dur la adresa "emulilor lui Pierre Bourdieu", socotiţi vinovaţi de a fi impus o viziune "arheo-marxistă" asupra presei. Aceasta, presa, ar fi în concepţia bourdivină spaţiul unui conformism iremediabil, al unor practici profund corupte, generate de imixtiunea brutală a politicienilor şi oamenilor de afaceri, spaţiul, în fine, al falsificării şi ocultării adevăratelor informaţii; jurnaliştii nu sînt, în consecinţă, decît "cîinii de pază" ai marelui capital (este teza susţinută cu obstinaţie de Le Monde diplomatique, ajuns organul ideologic al stîngii extreme). Lucrurile nu stau chiar aşa, cred cei de la Nouvel Observateur, referindu-se cu deosebire la presa scrisă. Nu stau chiar aşa, însă nici nu trebuie să ne facem iluzii. Relaţii de amiciţie cu puternicii zilei? Exemple numeroase, care aproape că nu mai şochează pe nimeni. Dependenţa de marele capital? Numeri pe degete publicaţiile care şi-au păstrat autonomia financiară: Le Monde, Le Parisien, Les Echos, Le Canard enchaîné, Marianne şi alte cîteva. Nu înseamnă că celelalte execută orbeşte ordinele patronilor şi că vor distorsiona informaţia pentru a le servi interesele. Astăzi, Le Figaro (proprietatea grupului Dassault) este, după părerea mea, un ziar mult mai deschis (vezi diversitatea semnăturilor din paginile de "Opinii"), mai non-conformist şi mai ferm pe poziţii decît independentul Le Monde. Au jurnaliştii o putere exces