Omul a inceput imediat sa se joace cu focul. Liverpool a absorbit sub conducerea lui Houllier, adolescentul suporter al echipei pe care o si antreneaza, tone de plancton. Jucatori mici si mijlocii adusi cu un navod care a cazut intotdeauna alaturi de locurile manoase. Berger, Riedle, Litmanen, Camarra, Biscan, Diouf, Henchoz, Dudek au venit, au plecat sau au ramas, fara a schimba nimic. Nici n-aveau cum. Houllier vrea sa faca din Liverpool o echipa care paseaza continental si asediaza englezeste. O contradictie. Cate o jumatate de stil si, in consecinta, nici un stil. Liverpool joaca de fapt in 4: Murphy, Gerrard, Kewell si Owen. Unde Murphy e doar un mijlocas in care s-au adunat cam toata brutalitatea si incapatanarea fotbalului britanic. Kewell e un talent nedescifrat.
Un atacant de linia a doua, distribuit fara sens pe extrema stanga, un australian cam nebun si de tot imprevizibil, in cautarea unui regizor in stare sa-l inteleaga. Gerrard e ultimul mare jucator aruncat in Europa de Liverpool editia 1980-85. La 23 de ani, Gerrard e cea mai mare sala de forta a Europei. Fara viclenia dura a lui Gattuso si fara flexibilitatea lui Van Bommel, Gerrard are insa o forta de impingere a pachetului ofensiv pe care Anglia o regreta acum in Australia, la Cupa Mondiala la rugby. Silit sa joace printre coechipieri calibrati la categorii inferioare, Gerrard e izolat si oarecum inutil. De aici atentia cu care il priveste Chelsea si tot de aici cresterea si iar cresterea sumei de transfer de pe cecul pe care il scrie saptamanal Roman Abramovici. Owen e al patrulea minister al echipei in care restul de 7 fac de paza si nu prea pricep. Cand uita de imprejurarile nefericite in care joaca, Michael Owen nu poate fi oprit. Nu exista fundas sau aparare care sa-l poata amuti. Nici macar in defensoteca de aur a Italiei. Michael Owen isi petrece timpul marcand goluri din orice po
