A-l rosti pe Eminescu inseamna a intra in regimul sufletesc al unei sfintenii, care e sfiiciune grava si totodata inuzabila putere. Inseamna a pune in miscare un totdeauna grandios, ce ne contine fara apel, ca o ursita a sinelui nostru adinc. Un astfel de noroc fara scadere, al fiintei romanesti, al genunilor ei miraculos creative, se cade sarbatorit in figura poetului, dincolo de orice pitoresc si dincolo de seductii prea lesnicios patetice.

Intr-un proiect din 1777-1778, helveto-britanicul Füssli asimila populatia universului shakespearian cu eroii vehementei michelangiolesti, suind-o in decorul plafonului si al lunetelor din Capela Sixtina, dublind prin vrajitoarele din Macbeth intelepciunea Sibilelor, instalind in locul Profetilor nebunia Regelui Lear. Nu asemenea furoare de entuziasm idolatru – substituind profan, prin Shakespeare, Biblia – opereaza insa aici. Mai degraba, in locul geometric care este Eminescu, eforturile creatoare ale unui popor ating, ele, sacralitatea unei Biblii fara confesiune. Caci pe acest pamint, numit de Eminescu „parte inasprita a Europei“ – indelung, milenar supusa incercarilor –, frumusetea a dobindit, prin geniul lui in primul rind, un inteles de redemptiune.

Sub asemenea auspicii, intimpinam fiorul de absolut care ne atinteste in chipul plasmuit de Vasile Gorduz, pornind de la insasi masca poetului: masca poeziei, ar trebui sa spunem, cutremurati de tot ce se innoada in paloarea de ivoriu a acestui fragment – densitate fascinanta si indepartare selenara.

Cindva, pentru o izbinda comparabila, capul lui Balcescu, portretizat de Gheorghe D. Anghel, propuneam un tempietto anume construit, precum acelea, gracil definitive, de care se invrednicise Renasterea, in Quattrocento. Vestitor al umbrei inefabile, menita sa poarte imaginarul romanesc pina dincolo de marea oceana, unde se va instala statua lui Emine