Emil Brumaru e un extraordinar poet al materiei. Se dezice de sine spre a se pierde în materie, ceea ce nu înseamnă că acceptă realul. Căci materia pe care o evocă e una fictivă, vizionară. Un produs al imaginarului care mustră implicit realul. Astfel, simţămîntul pe care Baudelaire îl numea „dezgustul de real” se manifestă prin aparenta, doar aparenta asumare a acestuia, printr-o modalitate vizionar descriptivă şi vizionar anecdotică, ce reprezintă un mijloc al subminării al des-fiinţării realului în forul interior. Materia lui Brumaru e una artificioasă la culme, avansînd pînă la acel artificiu în raport cu sine însăşi care poartă numele de manierism. Iluzia este a unui inventar de-o subordonare atentă la obiect(e), în pofida sclipirilor festive, a fioriturilor ce amplifică entuziasmul părelnicei aderenţe: „Bucătării, bucătării de vară,/ Creme de zahăr ars strălucitoare,/ Mari şervete de-azur dulapuri-sfinxe,/ Dulci utopii din linguri vechi prelinse;/ Sînii aici sînt plini, coapsele grele,/ Miresmele iau foc de la perdele,/ Luminile se-aşează lin pe scaun,/ Din cratiţe bea lapte prins un faun,/ Nasturii cad subţiri de la cămaşă,/ Bucătării încinse, pătimaşe...” (Elegie). Acest miraj amintind pictura flamandă al unui concret similireal (de facto opus realului, în stare polemică cu cel din urmă) apare amplificat de renunţarea la factorii ce l-ar putea contraria, la „idei” şi la „iluzii”. Aşadar o cochetărie antiintelectualistă: „Sînt sticle cu toracele îngust/ Şi umeri transparenţi neluate-n seamă/ De cei ce au idei” (Sticle). Ca şi: „Doar în alcool exploziile fine/ Ale iluziilor se aud distinct” (ibidem). Atitudinea morală adecvată a unei asemenea înscenări este umilitatea. „Excesul” materialităţii vehiculate în discursul liric trădează o spaimă de materie a fiinţei neajutorate care se-aruncă în vîrtejurile lor, paradoxal, spre a scăpa de ele. Circumscris unui