7 portrete în ulei comestibil
Bizarul Bouşcă, hidalgo trufaş al crunţilor ani cincizeci, oprea lumea ce tocmai ieşea din cinematograf şi-i ardea cîte-o filipică autentic naţionalistă, de-ncremeneau securiştii de sector. Băgase spaima şi-n jurii (din care nu puteau lipsi reprezentanţii oamenilor muncii), încît pateticele lui pînze aveau pe panou („panoul lui”) locul lor, preexistent. Fără să mai fi trecut prin draconicul filtru. Venea Bouşcă, se făcea linişte îşi panota singur şi pleca. Incredibil! Într-un an, autoportretul lui de doi metri făcea coadă. Sfidător la maximum, hipnotic prin crîncenă privire, capul, cu bască rembrandtiană, era în teatrală juxtapunere cu mîna princiară, în prelungirea căreia garoafa cădea aprinsă pe inimă. Fascinant! Zilele trecute, revăzînd, ritualic, secţia contemporană a Muzeului ieşean de artă, mă opresc... nostalgic în dreptul autoportretului. Formidabil: ceea ce nu observasem acum jumătate de secol, observ acum: garoafa din dreptul inimii ritosului hidalgo e, văd bine, o Românie cu petala Basarabiei mai aprină decît celelalte. Întîrziată stupoare! Cum trecuse pînza de inchiziţie? Cum se sustrăsese Bouşcă puşcăriei? Într-un an, cînd eu însumi mă retrăsesem, în necesară recluziune, la Socola, îl văd, o secundă, în curtea stabilimentului pe autorul autoportretului. În lejerul halat-uniformă...
Tot acolo, altă dată, într-o toamnă mai umană, la braţ cu minunatul pictor Craiu şi culegînd amîndoi, pe alee, păstăi de salcîm căzute, decorative substitute ale curmalelor la care nici visînd nu puteam gîndi. Repere, ele păstăile, ale unor campanii obşteşti din a căror liber consimţită muncă patriotică urma să fie stors nu ştiu ce ulei. Vîndut apoi, profitabil, de statul socialist, îmbuibaţilor capitalişti. După externare, vizitîndu-l acasă pe veneratul pictor, îl asist, un timp, în bucătărie (unde-
