Uitarea la români
Cunoscutul ziarist, scriitor şi critic de artă Tudor Octavian, personaj cu un vag aer cehovian prin imaginarul epic, devine subit şi iremediabil kantian prin exactitatea prezenţei şi prin rigoarea mişcărilor, atunci cînd pătrunde în lumea concretă, miraculoasă şi labirintică a obiectului de artă. Cu fler de comisar în veşnică anchetă din oficiu şi cu suflet caritabil de misionar a cărui credinţă i-a subminat instinctul de conservare, el străbate extatic tărîmuri reale şi ţări imaginare, forează academic prin depozitele muzeelor şi scotoceşte magic prin zoaiele mahalalelor, doar-doar se va întîlni cu luminile ascunse ale unor arderi creatoare neîmpărtăşite ori cu mesajele subtile ale unor experienţe exemplare pentru care timpul profan n-a avut nici ochi, nici urechi şi nici simţire, în general. Şi parcă anume spre a confirma acea minunată zicală conform căreia din moment ce cauţi ceva, înseamnă că ai şi găsit, Tudor Octavian găseşte. Găseşte obiecte şi fantasme, lumi uitate, exilate, neglijate şi, de multe ori, abia născute, deşi vîrsta lor este respectabilă, artişti şi opere, destine fascinante şi ingratitudini implacabile ca o piatră de mormînt. Rezultatul acestor rătăciri somnambule şi al acestor fascinaţii aproape mistice este recent apăruta sa carte Pictori români uitaţi, NOI, media print, Bucureşti 2003, căreia chiar i-am scris o prefaţă, pentru că eu însumi visez şi rătăcesc similar şi pentru că, asta e, văd lucrurile la fel. Adică,
De aici aşa se vede!
Ca orice organism tînăr, trezit la o viaţă aerobă doar de cîteva generaţii bune, cultura română se găseşte încă în plin exerciţiu al exemplarităţii. Ea produce mai mult miracole decît profesionişti şi se simte mult mai în largul ei pe tărîmul aventuros al spontaneităţii decît pe acela, infinit mai posac, al de
