Onomastica – în accepţia largă, de studiu al numelor proprii - e îndreptăţită să se ocupe de tot ceea ce intră în sfera obiceiului omenesc de a da nume unor entităţi individuale: copiilor, animalelor, caselor, trenurilor, firmelor, stelelor... Tradiţiile, moda culturală, dorinţa de diferenţiere şi nevoia de expresivitate fac din activitatea de atribuire de nume un domeniu în genere instructiv şi adesea amuzant. Dacă numele de persoană sînt mai uşor de studiat, prin abundenţa şi accesibilitatea lor în sfera socială, diverse nume proprii din zona experienţelor personale sînt mai puţin comunicate şi deci mai puţin cercetate. N-a fost, din cîte ştiu, întreprinsă o investigaţie sistematică (de exemplu, sub forma unui Mic Atlas Lingvistic) a numelor de jucării, dintre care cele atribuite spontan de posesori - copii şi părinţi - sînt infinit mai interesante decît cele comerciale, propuse de producători (false nume proprii, revenind unor serii întregi, unor prototipuri). Ne-am putea imagina o ipotetică investigaţie ştiinţifico-fabuloasă, care să acopere toate zonele ţării, urbane şi rurale, urmărind de-a lungul secolelor fazele şi modelele de denumire, în funcţie de categoriile de indivizi – de preferinţă antropomorfi şi animalieri, căci jucăriile cele mai susceptibile de a primi un nume propriu sînt păpuşile şi animalele de pluş. Oricum, domeniul acoperă atît onomastica literară (ficţională, conservată în texte), cît şi pe aceea, evanescentă, a realităţii (ludice).

Sursele literare – cel puţin cele româneşti – sînt totuşi puţine. O literatură a copilăriei agreste, în aer liber şi în mijlocul tovarăşilor de joacă, propune obiecte generice, neindividualizate prin nume: zmeie, arşice (Alecsandri), titireze, scrînciob... La Creangă au nume nu ipotetice jucării (minimaliste: „copilul, încălecat pe băţul său...”), ci instrumentele de pedeapsă - Calul Balan, Sfîn