După ce lectorul ajunge la capătul vastei culegeri retrospective de Versuri, apărută în 1996, la Editura Eminescu, în colecţia „Poeţi români contemporani”, el dă ochi cu o postfaţă al cărei titlu îl poate pune la încercare: „Mircea Ivănescu, poetul care nu încape într-o antologie”. În ce mă priveşte, am trăit acest moment fără nici o zguduire, fiindcă modul poetic meivănescian îmi este familiar încă de la târzia sa revelare publică (născut la Bucureşti pe 26 martie 1931, autorul a debutat editorial după vârsta de treizeci şi şapte de ani). Îmi trece prin minte că un poet „ce nu încape într-o antologie” ar putea, în mod legitim, să nu fie citit până la capăt – de vreme ce nu are capăt!
Întru adevăr, tonul liric al lui M. Ivănescu rămâne neverosimil de egal! Ai senzaţia că toată cartea (aceasta pe care o ai în faţă, următoarea – oricare alta datorată straniului autor pentru care „poezia e o formă a existenţei definitiv supusă”!) a fost scrisă într-o singură zi, de nu cumva asistăm încă, uluiţi, la elaborarea ei... Cercul – obsesie a stihurilor sale – poate fi luat ca emblemă a profilului poetic meivănescian: în orice punct ţi-ai opri ochiul, întâlneşti aceeaşi stare de spirit, aceeaşi lume, aceeaşi înălţime ideatică.
Ca orice serie de texte poetice de o asemenea importanţă, cea a lui Mircea Ivănescu vădeşte şi o serioasă doză de sfidare, ea forţează cu delicateţe şi tenacitate gustul lectorului. De o fascinantă discursivitate, aceste „naraţiuni ale intelectului” (cum le numeşte Dan Laurenţiu) fac parte din creaţiile geloase care îşi modelează cititorii, o dată pentru totdeauna, cu un vis firesc de exclusivitate.
În Poesie et profondeur, Jean Pierre Richard observă că, deşi ieşit din prăpastia baudelairiană, Arthur Rimbaud: „vrea, dimpotrivă, să nege profunzimea. Sau, mai degrabă, îşi propune s-o depăşească şi pentru asta să
