Trăiesc de ani buni printre studenţi şi cred că înţeleg destul de bine lumea tinerilor de elită români. Am văzut cum, an după an, şi mai ales de prin 1995-1996, în mediile academice se schimbă ceva. Din păcate, nu se schimbă întotdeauna în bine. Plusul de libertate afişat de cei nemarcaţi de sistemul comunist nu se traduce neapărat şi într-o libertate spirituală. Dimpotrivă. Sesizez, alături de gesticulaţia dezinhibată, un conformism destul de dizgraţios, o derută comportamentală care nu anunţă nimic bun pentru viitorul ţării. Cred că primul semnal cu adevărat primejdios a fost tras la alegerile din 2000, când un număr incredibil de studenţi au votat pentru Vadim Tudor.

I-am întrebat, fireşte, pe unii dintre ei ce i-a atras la liderul „României Mari”, iar răspunsurile au fost stupefiante: „Gagiul le-o zice de la obraz” , „E haios”, „Îmi place ideea c-o să-i frigă pe stadion pe babaci!”,

„L-am votat pe nebunu’ ăsta, că de minciunile normalilor m-am săturat”, „Latră mişto”, „Va fi distracţie pe cinste cu el la cârmă”, „Cu el, o să fim cei mai tari”, „O să le dăm cu flit evreilor şi ungurilor” etc. etc., într-o plutire buimacă din care am înţeles că aceşti tineri de douăzeci de ani confundă realitatea cu jocurile pe computer gen „Gorillaz” şi exerciţiul politic cu un „pijamas-party” mutat din dormitor în piaţa publică. Trist, foarte trist! În aceste condiţii, e inutil să ne întrebăm ce gândesc băieţii de-o condiţie evident inferioară, elevii şcolilor profesionale, ai „grupurilor şcolare” şi-ai liceelor de cartier în care singura oră ţinută regulat este aceea de educaţie fizică, pe maidanul-teren de sport al şcolii.

De vreo opt ani, cu excepţia prezenţei total neinspirate la urna de vot, glasul studenţimii nu s-a mai auzit deloc. Lucru, de altfel, previzibil: dacă singurii lideri cât de cât cunoscuţi ai studenţilor au fost, înc