ID-ul la începuturi În urmă cu aproape 6 ani, primilor picaţi la facultate le-a căzut pe cap pleaşca locurilor cu taxă pe care se puteau instala comod în postura de student pentru următorii 4 ani. Facultatea cîştiga 400 de dolari pe an de student, studentul cîştiga diploma, România cîştiga în datele statistice referitoare la numărul celor cu studii superioare. La universităţile conduse de minţi mai industrioase, vezi ASE, celor zdravăn picaţi li s-a deschis ademenitor uşa învăţămîntului la distanţă. Pe care puteau intra din cînd în cînd, la intervale clar stabilite, ca să-şi mai ia o carte, ca să mai dea un examen, ca să mai fluture pe la secretariat o chitanţă, semn că ratele au fost plătite. În acele vremuri tulburi, învăţămîntul la distanţă a ieşit cam ciufulit de prejudecăţile studenţilor care chiar voiau să meargă la şcoală şi care, într-un an de zile, au făcut pe dracu'-n patru şi s-au transferat cu şpagă sau fără pe locurile cu plată de la zi. Alţii au dat iar examen de admitere şi s-au trezit pentru a doua oară boboci. Pe gratis.

"Dacă n-ai chef,

nu trebuie să efortezi prea tare" Acum mii de tineri fac anual o tele-facultate de stat, intrînd în rîndul oamenilor cu educaţie, sau mai bine spus cu diplomă. După ce etalează un CV, dau un interviu care seamănă cu un test de personalitate de la secţiunea cariere a unei reviste pentru femei, zîmbesc frumos şi spun de ce vor să meargă la facultate, se trezesc cu toţii pe o listă de admişi. Primesc la începutul fiecărui semestru un CD pe care este trecută toată materia pentru examen, un cont de utilizator, cu ajutorul căruia pot vedea pe Internet detalii despre cursuri şi o broşurică. Le mai rămîne să vină din cînd în cînd la consultaţii şi la examene. "Aşa am vrut eu. N-am serviciu deocamdată, dar vreau să mă angajez." Lorena este studentă în anul al doilea la distanţă la ASE şi nu a vrut să dea la