Cred că singura globalizare de care cu adevărat trebuie să ne temem este aceea a subculturii (i se mai spune preţios, ca să nu se simtă prost subiecţii purtători, de grija cărora se prăpădesc şi intelectualii subţiri, bonjurişti, post-moderni sau cum îşi vor mai fi zicînd, "cultură de masă" sau pop culture). Nu pentru că ea există, ci pentru că este insidioasă şi are drept efect relativizarea valorilor culturii "culte", folosindu-se în acest scop de armele (şi argumentele agresive) ale economiilor avansate şi ale democraţiei. Confundarea argumentului cultural cu cel al democraţiei este păgubos. Dreptul masselor la divertisment, similar în populismul său cu dreptul poporului la coloane, postulat de Lunacearski, este indiscutabil: entertainment-ul le ţine imaginarul populat, adică deoparte de angajarea social politică (pe care nu şi-o doresc). Chiar şi aici, sînt lucruri care trebuie indiscutabil nuanţate: spre pildă, multă lume de bon ton critică indistinct fenomenul McDonald's, uitînd că el a avut, în spaţiul post-comunist, rol de erou civilizator. Aici nu e Franţa, unde hamburgerul să fi periclitat supremaţia faimoasei sale cuisine (deşi, de fapt, nu o face: respectivele restaurante sînt dedicate aproape exclusiv furajării unor anumite segmente sociale şi rasiale franceze, periferice). Pentru restauraţia românească însă, standardul de igienă (mai ales a toaletelor), servicii şi preţ impus din 1995 de firma americană, rămîne şi astăzi un reper de nediscutat. Cultura mare nu e hegemonică, ci confraternă. Chiftelele pentru prostănaci sînt hegemonice, dar cui îi pasă? Supravieţuirea unui popor se face prin cultură, nu prin divertisment. Aici nu există globalizare, decît în sensul fraternizării valorilor egale. Ce poate globalizarea este să facă mai vizibile unele nume decît altele, şi aici, în aerul tare al marii culturi. Cu toate acestea, ele se impun în domeniu