Neîncrederea românilor în instituţiile politice, scăderea dramatică a cotelor de popularitate ale partidelor politice, absenteismul şi refuzul politicii de tranziţie, dinamica şi aderenţa mişcărilor antisistem indică urgenţa reformei politice. Departe de a fi doar o restructurare a guvernării în raport cu procesul de integrare europeană, reforma politică este cheia democratizării societăţii româneşti. Dominată de tendinţe partitocratice, clasa politică nu mai poate asigura minima comunicare între sferele guvernării şi societate. În încercarea sa de a elimina orice nouă participare la viaţa politică partitocraţia românească a limitat cadrul concurenţei politice doar la actorii care au supravieţuit primului deceniu de tranziţie. Refuzul de a crea condiţii pentru creşterea competiţiei politice, atît calitativ cît şi cantitativ (vezi noua lege a partidelor politice care devine un instrument de modelare politică în favoarea partidelor influente existente), a întărit tentaţia oligarhică a liderilor politici. Devenite reţele de protecţie a oligarhiilor locale partidele politice nu mai pot asigura decît superficial legitimitatea acţiunii lor politice. Reforma politică, consecinţă a modificării (limitate) a Constituţiei şi răspuns la absenteismul masiv şi la mobilizarea forţată a alegătorilor la referendum, ar trebui să fie în primul rînd una a recrutării cadrelor de partid şi a reprezentării politice. De capacitatea de a da substanţă procesului de reformare a selecţiei reprezentanţilor şi decidenţilor depinde legitimitatea şi structura viitoare a sistemului de partide românesc a cărui importanţă în definirea practicilor guvernamentale şi instituţionale este esenţială. Trecerea spre un alt tip de politică este o prioritate nu doar a partidelor politice, ci a societăţii româneşti. Depăşirea viziunii centrate exclusiv pe confruntarea pentru cucerirea şi menţinerea poziţ