Sărăcia e-n toate... Dlui Liviu Papadima, în amintirea
textului "Am călcat pe un fir de iarbă" Profesorul-educator, cel pentru care şcoala nu e nici rutină, nici corvoadă, nici locul defulării multelor frustrări, e acelaşi dinainte de '89. Pentru el, dăruirea, seriozitatea şi sinceritatea au fost, de fapt, singura miză. Mereu împreună cu elevii (catedra n-a avut doar o parte şi, niciodată, podium), a folosit eseul (de exemplu, ca formă de verificare, n-a crezut în vindecarea prin ploaia de 2/3-uri, nu şi-a chemat acasă elevii, la meditaţii, făcînd pe mulţi bani altceva decît în clasă. Şi-a respectat colegii şi elevii, a aplicat modernul chiar cu riscul de a fi altfel. A fost simpatic. Şi asta nu doar pentru că citise Momo! '90-ul nici nu l-a blazat, nici nu l-a descătuşat. Dar cîte asemenea exemple cunoaşteţi? La începutul mandatului, îi scriam d-lui Şora, pomenind "Alegoria peşterii". Şi un procent de 75% accidente asimilate cadrelor didactice. După 13 ani, procentul se menţine. Deşi, prin forţa normalului, mulţi din cei care-l compuneau au plecat, tinerii veniţi le-au luat, curajos, locul. Ca produs al educaţiei primilor, la ce ne-am fi putut aştepta? Formalismul examenelor, puţinătatea banilor, varianta comodităţii (?!) au adus în învăţămînt persoane oricînd dispuse a nu se simţi jignite de verificarea tip grilă, pentru simplul fapt de a nu fi aflat vreodată că profesorul nu e un rezolvitor de gazetă şi nici un computer trecut pe comanda "Zii!". Familii rezultat al şcolii cu treaptă - începeai cu unii, terminai cu alţii -, fără sentimentul lui "împreună", ele însele needucate sau, mai grav, prost educate, sînt gata să preţuiască meditatorul înaintea profesorului care face, gratis, pregătire la şcoală (cînd "dai banu'", şi comanzi). Îndrăznesc a desprinde cîteva păguboase paradigme. Paradigma I - a calităţii. Dacă meseria aceasta este redusă la intrat-
